Ceea ce, ulterior, comentatorii au numit „puci” a fost pregatit din timp. Dar s-a definitivat la 18 august 1991. Atunci, s-a produs plecarea precipitata la Moscova de la vila sa din Crimeea, a ministrului de Interne, Boris Pugo. Acolo, la Foros, era – de obicei, vara – o mare aglomeratie de inalti demnitari de partid. In acel an, chiar de la 2 august, se afla la odihna si Mihail Gorbaciov cu sotia sa, Raisa Maximovna, precum si multi alti membri ai Biroului Politic. Si nu numai.
Seful din umbra
Dar cu ce treburi urgente pleca Pugo in Capitala, lasandu-si familia mai departe la odihna? S-au aflat detalii abia dupa 24 de ore. Cand s-a aflat despre un misterios Comitet de Stat pentru Situatii Exceptionale – GKCP. Din care facea parte si Pugo, cel ce renuntase la ultimele zile de concediu in Crimeea. In afara acestuia, Comitetul ii mai avea in componenta pe vicepresedintelele Ghennadi Ianaev, Vladimir Kriucikov, seful KGB, prim-ministrul URSS, Valentin Pavlov, ministrul Apararii Dmitri Iazov, Vasili Starodubtev, presedintele Uniunii Taranilor, Aleksandr Tiziakov, seful complexului militar-industrial, si Oleg Baklanov, fostul sef al Consiliului de Securitate al lui Gorbaciov. Analistii politici care au urmarit evenimentele
si-au dat imediat seama ca nici unul dintre cei care au iesit in fata, autoproclamandu-se in fruntea statului si partidului, nu avea calitati de lider. Cine va fi fost, insa, in spatele tuturor acestora, cel ce si-a luat sarcina de a stabili strategia noului curs politic? Comentatorii au fost unanimi ca seful din umbra al Comitetului nu putea fi decat Anatoli Lukianov, pe-atunci presedintele Sovietului Suprem al URSS. Si nu intamplator, Lukianov a fost primul dintre inculpatii adusi in fata instantei de judecata, doi ani mai tarziu.
Care au fost circumstantele? Pe 2 august 1991, Gorbaciov, aflat in noul palat din Crimeea destinat in mod special presedintelui URSS, a aparut la Televiziunea Centrala si a declarat ca noul tratat unional este deschis semnarii, incepand cu 20 august a anului in curs.
Numai ca, pe 19, cu o zi inainte de data anuntata, dis-de-dimineata, la ora 6, Radio Moscova a difuzat, in mai toate limbile Pamantului, comunicatul agentiei oficiale TASS, avand ca sursa un anume Comitet de Stat pentru Situatii Exceptionale, care anunta ca lui Gorbaciov i s-ar fi inrautatit brusc sanatatea, ceea ce l-ar fi facut indisponibil sa mai conduca statul si partidul. Atributiile acestuia si le asumau membrii acelui Comitet. Era proclamata starea de urgenta pentru o perioada de sase luni, se instaura cenzura, iar tancurile trebuiau sa patruleze pe strazile Moscovei. De fapt, Comitetul planuia schimbarea lui Gorbaciov, pe timpul cat acesta se afla in vacanta, si sa puna capat politicii de reforme a presedintelui sovietic.
Gorbaciov, aflat in vacanta impreuna cu sotia undeva, in Crimeea, pe litoralul Marii Negre, era pus sub supraveghere, iar liniile sale telefonice erau ascultate.
Dar lucrurile n-au evoluat potrivit planului pucistilor. Gorbaciov refuza sa semneze cererea de demisie care i-a fost prezentata de emisarii pucistilor.
La Moscova, conferinta de presa aliniaza la aceeasi masa pe complotisti. In centrul imaginii, de la prezidiu, vorbeste mai ales Ianaev, cu o nervozitate evidenta. Tremurul mainilor sale tradeaza faptul ca pucistii sunt mult mai putin siguri pe ei. Sau poate sa fi fost de vina, potrivit gurilor rele, obiceiul mai vechi al noului sef ca, inaintea unor momente tensionate, sa se aline cu oarece licori traditionale rusesti.
Boris Eltin castiga teren
La apelul presedintelui rus, Boris Eltin, se organizeaza rezistenta in fata „Casei Albe”, pe atunci sediul Sovietului Suprem (parlamentul) rus. Zeci de mii de rusi erau in strada pentru a bloca drumul blindatelor aduse de maresalul Iazov. Mai multe unitati militare au pactizat, insa, cu Boris Eltin, pentru a apara Casa Alba. Iar la Leningrad, 100.000 de manifestanti denunta puciul organizat la Moscova.
Pucistii renunta sa mai controleze armata, ordinul preconizat de a se trage in multime fiind anulat. In dupa-amiaza de 21 august, militarilor li se ordona sa revina in cazarmi. In aceeasi seara, Mihail Gorbaciov a putut parasi Crimeea si se reintoarce la Moscova, afirmand ca „situatia este sub control”. Puciul a esuat. Dar nu numai ca nu s-a revenit la starea de lucruri de dinainte de perestroika si glasnostiul promovate de Mihail Gorbaciov, asa cum ar fi vrut pucistii, ci a depasit chiar si asteptarile primului (si ultimului) presedinte al URSS. Caci, peste mai putin de cinci luni, s-a semnat certificatul de deces al imperiului sovietic!
Arestarea pucistilor de la 22 august (si sinuciderea unuia dintre ei, ministrul de Interne Boris Pugo) marcheaza restaurarea puterii lui Gorbaciov. Dar cel care a cucerit multimea a fost presedintele rus Boris Eltin, care, de atunci incolo, a devenit cel mai periculos rival al lui Gorbaciov, invingandu-l pe acesta mai curand decat s-ar fi asteptat.
Ce-a mai urmat? La 29 august, Sovietul Suprem (parlamentul) sovietic a interzis partidul comunist, iar URSS a recunoscut independenta primelor republici unionale – „surori” – statele baltice Estonia, Letonia si Lituania.
La 8 decembrie 1991, presedintii Rusiei (Boris Eltin), Ucrainei (Leonid Kravciuk) si Bielorusiei (Stanislav Suskevici) anunta decesul Uniunii Sovietice. Iar doua saptamani mai tarziu, a demisionat si Gorbaciov din functia de presedinte al unei tari care deja nu mai exista.
Ostankino transmite…
Cand Comitetul de Stat pentru Situatii Exceptionale a cucerit puterea, in dimineata de 19 august 1991, a preluat imediat controlul si asupra Televiziunii Centrale, ca si asupra radioului si presei. Inca de la ora 1 din noaptea de 18 spre 19 august, Ghennadi Siskin, prim-adjunct al directorului TASS, a fost sunat la telefon de Leonid Kravcenko, conservatorul director al Gosteleradio (Comitetul de Stat pentru Televiziune si Radio) si i-a cerut sa vina la Comitetul Central.
La ora 2, editorul sef al programului informativ de seara a fost si el apelat. Atunci, vehicule militare si trupe inconjurasera deja cladirea Gosteleradio de la Ostankino. La ora 6, totul fusese pus la punct. De atunci incolo, pana miercuri 21, dupa-amiaza, programele obisnuite ale televiziunii au fost suspendate, iar pe ecran s-au transmis comunicate oficiale, stiri si conferinte de presa. O politica similara a avut si postul central de radio. La Moscova, toate cele 9 ziare centrale si locale au fost reduse la tacere de Comitetul pentru Situatii Exceptionale.
Principalele actiuni ale pucistilor s-au desfasurat la Moscova, Leningrad si in republicile baltice. Astfel ca majoritatea populatiei din URSS a obtinut informatia despre evenimente in special de la televiziune.
Insa nu s-au putut urmari tocmai cele mai dramatice momente ale acelor zile: tancurile patruland prin Moscova, cladirea de la Ostankino baricadata, Eltin urcandu-se pe tanc; demonstratii pro-democratie la Moscova si Leningrad, la 20 august; incidentul cu tancul, care a lovit mortal trei civili care aparau Casa Alba, in primele ore ale zilei de 21 august.
Practic, Comitetul pentru Situatii Exceptionale si oamenii sai au suspendat toate schimbarile in bine din media sovietice de dupa 1985, odata cu glasnostiul lui Gorbaciov. Cand Kravcenko a fost numit seful Gosteleradio, in toamna lui 1990, el a reusit sa elimine unele dintre cele mai reusite programe, inclusiv populara emisiune „Vzgliad”, care punea in discutie cele mai controversate probleme.
De altfel, inca de la 12 aprilie 1991, Uniunea Jurnalistilor din URSS l-a si acuzat pe Kravcenko ca a reintrodus cenzura la televiziune, iar unii comentatori foarte cunoscuti au demisionat in semn de protest fata de politica lui Kravcenko, o reintoarcere vadita la situatia de dinainte de 1985. In schimb, la Leningrad, Boris Petrov, presedintele postului de televiziune, a cooperat exemplar cu opozitia democratica, condusa de primarul Anatoli Sobceak. Cu o audienta de circa 45 de milioane de telespectatori, televiziunea din Leningrad a avut o considerabila influenta si in republicile baltice, si in Belarus, si la Leningrad.
Potrivit conspiratorilor, criza din sistemul sovietic – ei caracterizau situatia ca fiind de iminent haos si anarhie – abatea tara de la trecutul „glorios”, adica Uniunea Sovietica de dinainte de perestroika. Chiar si denumirea Comitetului pentru Situatii de Urgenta sau GKCP (in ruseste, gosudarstvennii komitet po cerezviceainomu polojeniu) amintea de Ceka (anteriorul nume al KGB), dar si de partidul comunist (in ruseste, kommunisticeskaia partiia), initiale care erau placute pentru auzul nostalgicilor, dupa 75 de ani de necontenite „situatii exceptionale” in economie, societate si politica. Continuitatea insemna pentru ei partidul comunist, complexul militar-industrial, politia secreta si, in general, un stat unificat puternic care sa inabuse aspiratiile nationale ale republicilor unionale – „surori”.
Boris Eltin, cel mai de seama adversar al GKCP, a chemat la rezistenta democratica. In prima zi, la ora 9 dimineata, Eltin a adresat, in acest sens, un apel „cetatenilor Rusiei”. Iar la ora 13, el s-a urcat pe un tanc al Diviziei Taman, plasat chiar langa Casa Alba, si a cerut moscovitilor sa dea un raspuns ferm organizatorilor puciului si sa intoarca tara la o evolutie constitutionala normala.
Strazile Moscovei semanau foarte mult cu strazile Budapestei din 1956 si ale Pragai din 1968 si, mai de curand, cu cele ale Vilniusului in ianuarie 1991. Dar sa rememoram cum reflecta Televiziunea Centrala de la Moscova aceste realitati.
19 august 1991. Comitetul de Urgenta a adoptat o Declaratie („Apel catre poporul sovietic”), care a fost citita de nenumarate ori la televiziune. Se vorbea acolo despre patriotismul sovietic (si nu despre patriotismul rusesc, cum spunea Eltin) si despre „vechea prietenie a popoarelor fratesti care sa faca sa renasca Patria”. Pana in dupa-amiaza zilei de 19 august, Televiziunea Centrala nu a difuzat nici o alta informatie, in afara repetarii la nesfarsit a acestui „Apel” si a altor comunicate oficiale, apoi balet (celebrul „Lac al lebedelor” a intrat in memoria telespectatorilor cu imaginea pucistilor aflati la o conferinta de presa), opera, muzica clasica.
20 august 1991. In a doua zi a puciului a continuat razboiul televiziunii cu… realitatea. Televiziunea Centrala se afla inca sub controlul Comitetului de Urgenta. Aceleasi vesnice comunicate oficiale continuau sa fie difuzate in stilul de dinainte de 1985, pana la aparitia glasnostiului. S-au mai strecurat, totusi, si scurte reportaje despre o demonstratie anti-puci la Chisinau; grupuri de oameni din Volgograd care il sustineau pe Eltin; in Letonia, parlamentul a definit Comitetul de Urgenta ca fiind „ilegal”; tineri soldati citind proclamatiile lui Eltin.
21 august 1991. De dupa-amiaza, a inceput sa fie sesizata o trecere lenta, dar certa a emisiunilor Televiziunii Centrale de la sustinerea Comitetului pentru Situatii Exceptionale la prezentarea mai favorabila a fortelor democratice, sub conducerea lui Eltin.
Aceasta coincidea cu adoptarea, de catre Eltin, a Decretului nr. 69 cu privire la mass-media in RSFSR, abrogand masurile GKCP de restaurare a cenzurii. Totodata, Kravcenko era demis din pozitia sa de presedinte al Gosteleradio, plasand aceasta institutie-mamut sub controlul guvernului Republicii Ruse. De la ora 17, Televiziunea Centrala a inceput sa transmita in direct sesiunea Parlamentului rus.
22 august 1991. S-a produs prima iesire in public a lui Gorbaciov, de la vila sa din Crimeea. A fost difuzata in principalul program informativ „Vremea”. Cu acea ocazie, Gorbaciov se referea la „tentativa de lovitura de stat, care avea ca rezultat actiuni decisive asupra fortelor democratice…”
Reintorcandu-se, apoi, la Moscova, Gorbaciov se adresa poporului sovietic: el felicita poporul sovietic, care dovedise responsabilitate si demnitate etc., etc.
24 august 1991. Televiziunea Centrala a transmis direct funeraliile celor trei tineri care murisera cu patru zile mai inainte. In Piata Manejului, printre politicienii proeminenti care au vorbit la funeralii, a fost si Mihail Gorbaciov. Tot acolo, Eltin a spus cateva cuvinte memorabile nu doar din acea zi, ci poate chiar din intreaga sa cariera politica. Adresandu-se parintilor victimelor si, implicit, intregii natiuni, el a declarat rar si ferm: „Iertati-ma, n-am fost in stare sa va protejez fiii!”.
Pe banca acuzarii
Anatoli Lukianov. Boris Eltin l-a caracterizat cel mai aproape de realitate: „Se poate afirma ca ideologul puciului a fost Anatoli Lukianov”.
Lukianov a fost prim-vicepresedintele Prezidiului Sovietului Suprem (parlamentul) al URSS. Si, in aceasta calitate, a jucat un rol ambiguu pe parcursul celor trei zile, denuntand luni, 19 august – intr-un amplu comunicat – Tratatul unional, ce trebuia sa fie semnat la 20 august, apoi, facand pe intermediarul intre conducerea rusa si pucisti, Lukianov nu a condamnat niciodata in mod deschis lovitura de stat.
S-a nascut la 7 mai 1930, in orasul Smolensk (centrul Rusiei). Este de nationalitate rus. In 1953, a absolvit cursurile Universitatii din Moscova. Doctor in stiinte juridice.
Membru al PCUS din 1955. A lucrat in functia de consultant principal al comisiei juridice de pe langa Consiliul de Ministri al URSS. In perioada 1961-1976, a fost referent principal, adjunct al sefului Sectiei pentru problemele activitatii sovietelor a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Din 1976, a fost consultant la Sectia organizatorica si pentru munca de partid a CC al PCUS. In perioada 1977-1983, a fost seful secretariatului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Din 1983, a fost prim-adjunct al sefului sectiei generale a CC al PCUS, iar din 1985 Ð seful acestei sectii. Din ianuarie 1987, a fost si seful sectiei pentru organele administrative a CC al PCUS. Din noiembrie 1988, a ajuns prim-vicepresedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS.
Din 1981, a fost membru al Comisiei Centrale de Revizie a PCUS, iar din 1986 – membru al CC al PCUS. In septembrie 1988, a fost ales membru supleant al Biroului Politic al CC al PCUS.
Ghennadi Ianaev. La 53 de ani (impliniti la 24 august 1991), a devenit, in decembrie 1990, vicepresedintele URSS, bratul drept al lui Mihail Gorbaciov. Ales, in iulie 1990, membru al Biroului Politic al CC al PCUS.
S-a nascut in anul 1937, in Rusia. Si-a facut studiile la Institutul Agronomic Gorki si a urmat cursurile fara frecventa la Facultatea de Drept din Moscova.
Dupa ce si-a facut debutul ca activist de Comsomol la Gorki (redevenit Nijni Novgorod), el urca in ierarhia politica a aparatului local de partid. Cariera ii va lua o turnura internationala, cunostintele sale de limba engleza si germana – rare pentru un activist sovietic – ii inlesnesc, in perioada 1968-1980, accesul la presedintia CC al Comsomolului.
Vicepresedinte al Uniunii societatilor de prietenie cu strainatatea din anul 1980, Ianaev a intrat, in 1986, in Consiliul Central al Sindicatelor, al carui presedinte a fost ales in aprilie 1990. A detinut aceasta functie pentru scurt timp, deoarece in iulie 1990, prefera sa demisioneze, pastrand numai noua sa functie in cadrul partidului: membru al Biroului Politic, desemnat la cel de-al 28-lea Congres al PCUS.
Deputat, din luna martie 1989, ales nu prin sufragiu universal, ci prin intermediul sindicatului, care isi avea locurile rezervate.
Ghennadi Ianaev a fost sef al grupului parlamentar comunist in Congresul Deputatilor Poporului. Era, totodata, membru al Comisiei pentru probleme externe a Sovietului Suprem si se ocupa cu dosarele internationale ale partidului si, in ultimul timp, vicepresedinte al URSS.
Aceste functii multiple nu l-au plasat insa prea in fata in cadrul vietii politice si putini cetateni auzisera vorbindu-se de el. Strainii care luasera contact cu el in timp ce detinuse functii la sindicate, constatasera o pozitie conservatoare, deschis critica fata de Mihail Gorbaciov. Presedintele Gorbaciov l-a promovat, totusi, prezentandu-l drept „un om cu principii solide, un partizan activ al perestroikai”.
Dmitri Iazov. S-a nascut in 1923. Este de nationalitate rus si se afla in randurile armatei sovietice din 1941.
Este membru al PCUS din 1944. A absolvit cursurile Academiei Militare „Frunze” in 1956 si ale Academiei Militare a Statului Major General al fortelor armate ale URSS, in 1967.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial (1941-1945) a detinut o serie de functii in comandament, a participat la luptele de pe fronturile Volkov si Leningrad, in cadrul armatei de uscat. Dupa razboi, a detinut mai multe functii in comandament si de stat major. Timp de 7 ani, a fost comandant al trupelor din Regiunea Militara Asia Centrala si, ulterior, al Regiunii Militare din Extremul Orient.
Din mai 1987, a fost ministru al Apararii al URSS. Maresal al URSS.
Valentin Pavlov. S-a nascut in 1937. Este rus de nationalitate. Membru al PCUS din 1962.
A absolvit Institutul de Finante din Moscova si este doctor in stiinte economice. Si-a inceput activitatea ca inspector financiar. In perioada 1959-1966, a functionat la Ministerul de Finante al RSFSR, iar din 1966 pana in 1979 – la Ministerul de Finante al URSS. In 1979, a lucrat la Planul de Stat, unde a detinut functia de presedinte al Comitetului de Stat pentru preturi. Din 1986, a fost ministru adjunct de Finante, iar din 1989, ministru al Finantelor al URSS. Din ianuarie 1991, a fost numit prim-ministru al URSS.
Boris Pugo. De nationalitate letona. S-a nascut in anul 1937, in orasul Kalinin (Rusia Centrala). A absolvit Institutul Politehnic din Riga si si-a inceput activitatea in anul 1960, ca inginer, la Uzina constructoare de masini electrice din Riga.
Din anul 1961, a activat in cadrul organizatiilor comsomoliste din Letonia si al CC al Comsomolului. A intrat in randurile partidului in anul 1963. In anul 1974, Pugo a functionat ca inspector al CC al PCUS, iar apoi ca sef de sectie la CC al PC din Letonia si prim-secretar al Comitetului orasenesc Riga al partidului.
Din anul 1976, a lucrat in cadrul Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB) al Letoniei, iar incepand cu anul 1980, a condus acest Comitet.
In 1984, Boris Pugo a fost ales secretar al CC al PC din Letonia. Dupa 4 ani, a fost desemnat in functia de presedinte al Comitetului pentru controlul de partid de pe langa CC al PCUS. Din anul 1986, este membru al CC al PCUS. A fost deputat al Sovietului Suprem al URSS.
A fost membru supleant al Biroului Politic al CC al PCUS.
Vladimir Kriucikov si-a inceput cariera in perioada stalinismului tarziu, ca procuror. Ulterior, a colaborat, pe timpul revoltei poporului ungar din octombrie 1956, cu Iuri Andropov, care era ambasador sovietic la Budapesta. L-a urmat, apoi, pe acesta, dupa ce a ajuns presedintele KGB din URSS. In sinistra institutie creata de Felix Dzerjinski, Kriucikov va fi, pe rand, referent, consilier si sef al secretariatului. Chiar fara sa aiba experienta operativa in strainatate, este promovat in 1971 ca prim-adjunct al Sefului Directiei Principale 1 (PGU, Directia de informatii externe). Pe timpul lui, personalul aparatului central al Directiei a ajuns la impresionanta cifra de 20.000 de persoane.
Gorbaciov l-a pastrat in importanta functie. Ba chiar, in 1998, l-a avansat: a devenit presedintele KGB din URSS.
Numai ca, destul de repede, a trecut in tabara adversa liderului de la Kremlin. In februarie 1990, Kriucikov ii spunea deschis lui Robert Gates, adjunctul sefului CIA: „Oamenii au ametit din cauza tuturor acestor schimbari. Inseamna ca trebuie temperat ritmul lor, trebuie reinstalate ordinea si stabilitatea”.
Procesul nu doar fara sfarsit, dar si fara inceput
Arestati imediat dupa esuarea puciului lor, complotistii au fost infatisati instantei de judecata abia din aprilie 1993, inainte de zilele Pastelui ortodox. In boxa au fost aduse 12 persoane, care facusera parte din GKCP. Tuturor li se aducea acuzatia de „tradare de patrie, sub forma unui complot, cu scopul de a cuceri puterea”.
Anterior inceperii procesului, un sondaj al opiniei publice arata ca intervievatii erau 41,5 la suta pentru inculpare si 33,9 la suta pentru amnistie. Cat priveste pedeapsa, 43,2 la suta declarau ca „nu stiu ce pedeapsa sa se dea”, iar 22,2 la suta – „nici o pedeapsa”.
Pana la urma, ultimii au ghicit finalitatea. Desi, ca martori ai acuzarii au aparut Mihail Gorbaciov, dar si Ruslan Hasbulatov sau Aleksandr Rutkoi, presedintele si vicepresedintele Parlamentului rus. Numai Boris Eltin, castigatorul de fapt al intamplarii, nu s-a pronuntat deschis in instanta.
Asa ca pucistii au trait doar experienta de inchisoare dinaintea pronuntarii instantei. Unul dintrei ei, adevaratul sef, Anatoli Lukianov, facea apel la cuvintele lui Mahatma Ghandi: „Oricine vrea sa fie mare politician trebuie sa-si fi petrecut un oarece timp intr-o inchisoare din tara lui”…
Ce se intampla la Chisinau…
S-au deschis umbrelele. Mai in gluma, mai in serios, se spune ca, daca la Moscova se-aduna norii, e musai sa-ti deschizi umbrela la Chisinau. Iar la Chisinau, in ziua de 19 august 1991, puciul restauratiei comuniste initiat de Ianaev, Lukianov si ceilalti ameninta serios boarea de relativa democratie.
Prim-vicepresedintele de-atunci al parlamentului de la Chisinau, Ion Hadarca, povesteste: „In zorii zilei de 19 august, am aflat ce se intamplase la Moscova. Presedintele republicii, Mircea Snegur, era la mare, la Sergheevka, in Ucraina. Presedintele Parlamentului, Alexandru Mosanu, se afla la tratament, in Caucazul de Nord. Un grup de membri ai Prezidiului Parlamentului, care ne gaseam atunci la Chisinau, am hotarat sa luam atitudine clara impotriva puciului comunist. La ora 15, eu m-am adresat populatiei republicii, prin intermediul televiziunii. Era un apel la calm, dar si la fermitate. Sa nu uit: la acea vreme, din toata fosta URSS, singura legatura cu exteriorul nu mai ramasese decat Radioteleviziunea de la Chisinau. In cursul serii, s-au reintors in capitala republicii dnii Snegur si Mosanu. Si tot atunci s-a decis ca, impreuna cu Nicolae Tau, ministrul nostru de Externe, sa ne deplasam la Bucuresti, intr-o misiune semisecreta. A doua zi, pe la 7-8 dimineata, ne-am intalnit succesiv cu ministrul roman de Externe, Adrian Nastase, cu primul ministru Petre Roman si, in sfarsit, timp de vreo trei ore, am discutat cu presedintele Ion Iliescu. Intentia cu care veniseram: sa informam autoritatile romanesti cu ceea ce gandeam noi, iar in caz de victorie a pucistilor, ar fi trebuit sa constituim un guvern in exil. Lucrurile evoluand spre bine, am revenit la Chisinau la 23 august”.
Continua Alexandru Mosanu, presedintele Parlamentului din acea vreme: „Trupele sovietice (n.n. in exclusivitate, militarii proveneau din Rusia si din republicile Asiei Centrale sovietice) inconjurau din toate partile Chisinaul. S-a incercat sa se ridice baricade in marginea orasului, sa nu patrunda tancurile rusesti. Pe 21, cand, la ora 6 dimineata, am anuntat sa se adune toti cei ce au asigurat apararea orasului, au venit vreo 7.000 de persoane. Spre noapte, probabil se vor fi adunat si mai multi”.
Cuvant rostit de Ion Hadarca, prim-vicepresedintele Parlamentului Republicii Moldova
Televiziunea de la Chisinau, 19 august 1991, ora 15 (extrase)
„Stimati compatrioti! Suveranitatea Moldovei, democratia si procesele de innoire sunt in mare pericol. Reactiunea neagra a incercat sa savarseasca un puci, o lovitura de stat. Putem sa va informam ca de dimineata a fost convocat Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova, care a discutat situatia creata la ora actuala.
As vrea sa recapitulez. Cei care s-au trezit mai dimineata au avut posibilitatea sa asculte comunicatul asa-zisului comitet de stat pentru situatii exceptionale in URSS, precum ca, din motive de sanatate, Gorbaciov nu-si poate exercita functiile si, in aceasta situatie, conform, cica, Constitutiei, puterea o exercita vicepresedintele. Totodata, pe langa aceasta putere asumata de catre Ianaev, s-au asociat tocmai fortele care intotdeauna stateau in asteptare, gata sa savarseasca aceasta lovitura. (…)
Pornind de la cele enuntate, declar ca acest comitet este o formatiune anticonstitutionala, n-are drept juridic si nu are autoritate pe teritoriul republicii. (…)
S-a facut o incercare de intimidare la orele 11 – comandantul suprem al trupelor armate ale directiei Sud-Vest, generalul Osipov, impreuna cu comisarul principal al republicii, tovarasul Kolesov, au cerut audienta la seful guvernului, dl. Muravschi, si au cerut sa fie anulata hotararea parlamentului de asta-iarna, in ceea ce priveste interzicerea patrularii simultane a armatei, mai bine zis, a OMON (n.n. trupele speciale), impreuna cu organele de politie. Fireste ca raspunsul a fost adecvat: o asemenea hotarare poate s-o anuleze numai Parlamentul. Noi consideram si acuma, asa cum am considerat si atunci, ca tocmai in legatura cu situatia creata este cu atat mai inoportun ca fortele militare sa patruleze alaturi de politie. Kolesov a declarat membrului Prezidiului, dlui Victor Berlinschi, ca este numit de acest comitet de stat pentru situatia exceptionala din URSS in functia de comandant militar al Chisinaului. (…)
Noi condamnam puciul militar, lovitura de stat care a avut loc in aceasta noapte la Moscova si credem ca numai readucerea presedintelui Gorbaciov va putea definitiv aplana si anula aceasta situatie de criza”.
Deputatii au fost convocati in sesiune extraordinara pentru 21 august 1991. S-a pus in discutie situatia creata in urma puciului de la Moscova. Au fost adoptate: o hotarare si o declaratie a Parlamentului, care condamnau puciul comunist.
Revenirea parlamentarilor pentru a dezbate Declaratia de independenta a Republicii Moldova s-a produs abia dupa 24 august. Atunci isi declarase independenta si Ucraina, iar Moldova nu avea voie sa mai astepte pana in septembrie, cum se preconizase initial. S-a convocat o sesiune extraordinara pentru ziua de 27 august 1991.
Alexandru Mosanu: "Prima mea stare de soc a fost in seara de 26 august. Era tarziu, dupa 11 noaptea. Discutam proiectul Declaratiei, conceput de dl. Nedelciuc, dl. Matei si alti cativa. La sedinta erau prezenti 14 membri ai Prezidiului Parlamentului. Deodata se scoala cineva si spune: "Dar asta nu-i declaratie de independenta, ci de unire cu Romania!". Deranjase partea introductiva, istorica, unde erau afirmate niste adevaruri despre neamul nostru. Asadar, sase au spus ca nu merge asa, ca trebuie refacuta. Blocarea ar fi fost un esec total. Cu emotie, le-am zis: "Dle Nedelciuc si dle Matei, tineti cont de ce s-a spus aici!" Iar pe 27, la ora 7 dimineata, am convocat din nou Prezidiul. Dupa ce toata noaptea m-au trecut fiorii. "Domnilor, s-a tinut seama de obiectii, s-a facut totul cum ati cerut, socot ca-i bun textul, trebuie sa-l aprobam!". Prin vot, am castigat cu 8 la 6! Iar in Parlament n-au mai fost nici un fel de discutii. Chiar daca nu se facuse absolut nici o modificare a textului initial…”
Declaratia de independenta a Republicii Moldova, 27 august 1991
Parlamentul Republicii Moldova, constituit in urma unor alegeri libere si democratice,
Avand in vedere trecutul milenar al poporului nostru si statalitatea sa neintrerupta in spatiul istoric si etnic al devenirii sale;
Considerand actele de dezmembrare a teritoriului national de la 1775 si 1812 ca fiind in contradictie cu dreptul istoric si de neam si cu statutul juridic al Principatului Moldovei, acte infirmate de intreaga evolutie a istoriei si de vointa liber exprimata a populatiei Basarabiei si Bucovinei;
Subliniind dainuirea in timp a moldovenilor in Transnistria Ð parte componenta a teritoriului istoric si etnic al poporului nostru;
Luand act de faptul ca Declaratia de la Chisinau a Conferintei internationale „Pactul Molotov-Ribbentrop si consecintele lui pentru Basarabia”, adoptata la 23 iunie 1991, precum si declaratiile parlamentelor multor state considera intelegerea incheiata la 23 august 1939 intre Guvernul URSS si Guvernul Germaniei ca fiind nula ab initio si cer lichidarea consecintelor politico-juridice ale acesteia;
Subliniind ca fara consultarea populatiei din Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Hertei, ocupate prin forta la 28 iunie 1940, precum si a celei din RASS Moldoveneasca (Transnistria), formata la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, incalcand chiar prerogativele sale constitutionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldovenesti unionale”, iar Prezidiul sau a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea granitei intre RSS Ucraineana si RSS Moldoveneasca”, acte normative prin care s-a incercat, in absenta oricarui temei juridic legal, justificarea dezmembrarii acestor teritorii si apartenenta noii republici la URSS;
Reamintind ca in ultimii ani miscarea democratica de eliberare nationala a populatiei din Republica Moldova si-a reafirmat aspiratiile de libertate, independenta si unitate nationala, exprimate prin documentele finale ale marilor adunari nationale de la Chisinau din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 si 27 august 1991, legile si hotararile Parlamentului Republicii Moldova cu privire la decretarea limbii romane drept limba de stat si reintroducerea alfabetului latin la 31 august 1989, a drapelului de stat la 27 aprilie 1990, a stemei de stat la 3 noiembrie 1990, si schimbarea denumirii oficiale a statului la 23 mai 1991;
Subliniind importanta Declaratiei privind suveranitatea de stat a Republicii Moldova, adoptata de Parlament la 23 iunie 1990, si faptul ca populatia Republicii Moldova, exercitand dreptul sau suveran, nu a participat la 17 martie 1990, in ciuda presiunilor exercitate de organele de stat ale URSS, la referendumul asupra mentinerii URSS;
Tinand seama de procesele ireversibile ce au loc in Europa si in lume pentru democratie, libertate, independenta si unitate nationala, pentru edificarea statului de drept si trecerea la economia de piata;
Reafirmand egalitatea in drepturi a popoarelor si dreptul acestora la autodeterminare, conform Cartei ONU si normelor pertinente ale dreptului international in acest domeniu;
Apreciind, din toate aceste considerente, ca a sosit ceasul cel mare al savarsirii unui act de justitie, in concordanta cu istoria poporului nostru, cu normele morale si ale dreptului international,
PROCLAMA solemn, in numele intregii populatii a Republicii Moldova si in fata intregii lumi:
Republica Moldova este un stat suveran si independent, liber sa-si hotarasca prezentul si viitorul Patriei, fara nici un amestec din afara, in conformittate cu idealurile si nazuintele sfinte ale poporului in spatiul istoric si etnic al devenirii sale nationale.
In calitatea sa de stat suveran si independent, Republica Moldova:
Solicita, in virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, tuturor statelor si guvernelor lumii recunoasterea independentei sale, astfel cum a fost proclamata de Parlamentul liber ales al republicii si doreste sa stabileasca relatii politice, economice, culturale si in alte domenii de interes comun cu tarile europene, cu toate statele lumii, fiind gata sa procedeze la stabilirea de relatii diplomatice cu acestea, potrivit normelor de drept international si practicii existente in lume in aceasta materie;
Adreseaza Organizatiei Natiunilor Unite cererea de admitere a Republicii Moldova ca membru cu drepturi depline in organizatia mondiala si in agentiile sale specializate;
Este gata sa adere la Actul final de la Helsinki si la Carta de la Paris pentru o noua Europa, solicitand, totodata, sa fie admisa in CSCE si in mecanismele sale, cu drepturi egale;
Cere Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova, anexat de URSS, in 1944;
Dispune ca pe intregul sau teritoriu sa se aplice numai Constitutia, legile si celelalte acte normative adoptate de catre organele legal constituite ale Republicii Moldova;
Garanteaza exercitatea drepturilor sociale, economice, culturale si a libertatilor politice tuturor cetatenilor Republicii Moldova, grupurilor nationale, etnice, religioase si lingvistice, in conformitate cu prevederile Actului final al CSCE de la Helsinki si cu documentele adoptate ulterior, precum si cu Carta de la Paris pentru o noua Europa.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Adoptata la Chisinau, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991
In aceeasi sedinta a Parlamentului Republicii Moldova din 27 august 1991, prim-vicepresedintele legislativului de la Chisinau, Ion Hadarca, s-a adresat deputatilor:
– Onorata asistenta, vreau sa vin cu urmatoarea propunere: de a sustine aspiratiile celor care de nenumarate ori au votat si au mers in clipele cele mai grele alaturi de conducerea republicii, alaturi de liderii ei politici, au mers intru sustinerea aspiratiilor noastre, incepand cu cele despre limba, grafie, tricolor, mergand totodata cu cantecul pe buze. Nu-mi pot imagina un stat independent, avand tricolor, avand simbolica, avand stema, fara un imn national. De aceea, cred ca va fi un act de justitie daca vom asculta parerea celor care au votat astazi in Piata Marii Adunari Nationale pentru cateva din propunerile principiale in stadiu de realizare aici si propun atentiei dumneavoastra urmatorul proiect de hotarare.
Hotararea Parlamentului Republicii Moldova:
In consens cu traditiile istorice ale luptei pentru independenta, ale miscarii de eliberare nationala si in conformitate cu aspiratiile poporului, parlamentul Republicii Moldova hotaraste:
A aproba drept imn de stat al Republicii Moldova imnul „Desteapta-te, romane”, versuri de Andrei Muresanu, muzica de Anton Pann.
Alexandru Mosanu, presedintele Parlamentului:
– Punem la vot. Cine este pentru, rog sa votati. Pentru Ð 203, impotriva Ð 12, s-au abtinut Ð 19. Cu majoritatea necesara de voturi, „Desteapta-te, romane” a fost adoptat ca imn al Republicii Moldova.
(„Desteapta-te, romane” a functionat ca imn de stat al Republicii Moldova pana cand noul Parlament format in majoritate din agrarieni, interfrontisti rusofoni si socialisti Ð de fapt, comunisti antinationali rebotezati Ð i-a sistat actiunea in anul 1994).
Ce se intampla la Tiraspol
Pe timpul asa-numitului „referendum” gorbaciovist, in concordanta cu intelegerea dintre Gorbaciov, Lukianov, Iazov si Kriucikov, fara a avea aprobarea guvernului Republicii Moldova, Armata a 14-a sovietica a ocupat centrele strategice. Pe malul stang, trupele sovietice au fortat desfasurarea referendumului pentru Tratatul unional, cu ajutorul tancurilor si masinilor blindate. In august 1990, Comitetul organizatiilor colectivelor de munca (OSTK) a propus organizarea unui referendum pentru impartirea Moldovei. Iar la 2 septembrie 1990, fortele separatiste si organele militare sovietice au impus structuri guvernamentale paralele cu cele de la Chisinau, suspendand, totodata, organele guvernamentale ale Republicii Moldova de pe malul stang al Nistrului. Toate actiunile au fost conduse de presedintele Sovietului Sprem al URSS, Anatoli Lukianov, ajutat de A. Bolsakov, Igor Smirnov si Igor Blohin.
Inca la 15 iulie 1990, A. Lukianov facea, in cotidianul moscovit „Izvestia”, un apel lui Grigore Maracuta (Transnistria), M. Kendighelian (Gagauzia) si altor separatisti, prin care le cerea unirea acestor teritorii si aderarea lor la „tratatul unional”.
Dupa esuarea puciului din august '91, toate fortele adepte ale gandirii imperiale ruse au ramas in Transnistria. Ba, li s-au alaturat si altii, mai cu seama din Basarabia, dar si de la Riga si Vilnius. Printre altii, este si cazul actualului „ministru” al Securitatii tiraspolene, Vladimir Antiufeev, alias Vadim Sevtov, recomandat de prezenta sa in randurile formatiunilor OMON (trupe speciale) care au desfasurat represalii impotriva manifestantilor de la Riga. De asemenea, mai multi angajati ai KGB de la Chisinau, la ordinal lui Kriucikov, seful lor de la Moscova, s-au refugiat, tot atunci, la Tiraspol. Cu tot cu dosarele compromitatoare.
Cariera politica a actualului lider separatist din Transnistria, Igor Smirnov, este legata si ea de organizarea fortelor conservatoare din randurile Partidului Comunist sovietic de dupa 1985. Intre 1989 si 1990, el s-a plasat in fruntea unei miscari conduse de nomenclatura administrativa si de partid locala de la Tiraspol, care s-a opus vehement schimbarilor in spectrul social-politic al RSS Moldovenesti, provocate de „perestroika” lui Mihail Gorbaciov. La 24 martie 1990, sovietul orasenesc Tiraspol, dominat de reprezentantii elitei politico-administrative comuniste conservatoare, secondati de membrii „consiliilor colectivelor de munca” (OSTK) de la marile intreprinderi industriale din regiune, il aleg pe Igor Smirnov presedinte al acestui organ al administratiei locale. Iar la 2 septembrie 1990, un congres al deputatilor transnistreni a decis sa formeze Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Nistreana suverana, in cadrul Uniunii Sovietice. S-a format un soviet suprem provizoriu, care l-a numit pe Smirnov in functia de presedinte al acestuia.
Nu intamplator, structurile de putere create de separatistii transnistreni au fost singurele care s-au declarat de acord cu noul tratat unional ce pastra intact statul sovietic. Cu totii sperau ca Transnistria separatista va putea deveni subiect de sine-statator al „renovatului” stat sovietic. Iar in zilele de pomina din august '91, au aprobat masurile luate de GKCP. Prevalandu-se de aceasta situatie, autoritatile de la Chisinau au trimis un comando la Kiev, care, la 1 septembrie 1991, l-a arestat spectaculos pe Igor Smirnov, pe baza unui mandat emis de procuratura moldoveneasca inca din decembrie 1990. O luna mai tarziu, administratia de la Chisinau a cedat in fata actiunii de protest organizate de o asociatie de femei din Transnistria, care a blocat calea ferata moldoveneasca in gara Tighina. Dar, de fapt, autoritatile de la Chisinau au cedat presiunilor Moscovei. Smirnov a fost pus in libertate in schimbul promisiunii ca nu va „incalca legislatia”. Ulterior, el a declarat ca s-a angajat, de fapt, sa nu mai incalce… legislatia republicii nistrene.
Semnificativa este si biografia acestui lider care a patronat conflictul „cald” (pe timpul conflagratiei militare din martie-iulie 1992), cat si a celui „inghetat” existent si in prezent. Igor Smirnov s-a nascut la 23 octombrie 1943, la Petropavlovsk, regiunea Habarovsk. De nationalitate este rus. In 1957, in orasul Zlatoustie, regiunea Celeabinsk, a absolvit scoala tehnico-profesionala nr.11. A lucrat apoi, ca lacatus, la uzina „Elektromasina” din acelasi oras.
La inceputul anilor '60, tanarul Smirnov a participat la cateva actiuni dezonorante (jafuri, furturi), pentru care a ajuns si la puscarie. Acolo a stabilit relatii cu agentii KGB si, in scurt timp, a fost racolat „la serviciu”, cu pseudonimul „Vasiliev”, dupa care a fost eliberat din detentie.
In 1963, Igor „Vasiliev” a fost inrolat in Armata Sovietica, desi avea 22 de ani, cu antecedente penale, iar regulamentele de inrolare interziceau satisfacerea serviciului militar persoanelor cu o asemenea biografie.
Tot in 1963 Igor Smirnov a devenit membru al PCUS, iar in 1966 incepe sa lucreze la Uzina electromecanica din Kahovka, regiunea Herson, trecand in viteza toate etapele de la lacatus la inginer-sef.
Din 1987 a devenit director al „Elektromas” din Tiraspol. In 1990 a fost delegat la Congresul al 28-lea al PCUS.
Reactii ambigui in Romania
In Romania, atunci, cu ocazia evenimentelor de la Moscova, s-a manifestat un complex mostenit dupa 50 de ani de comunism. Era complexul precautiei, exagerat de cele mai multe ori. A fost o precautie exagerata in pozitia oficiala fata de Rusia. Si din partea puterii de-atunci, dar si din partea opozitiei.
Nu trebuie nicidecum uitat ca, nu cu mult inaintea acestor evenimente din august 1991, presedintele Iliescu si presedintele Gorbaciov semnasera un tratat. Un tratat de baza intre o "democratie originala” si un imperiu muribund. Oare ministrul de Externe de atunci, Adrian Nastase, nu observase starea de coma in care se afla URSS-ul?
Povesteste Petre Roman, premierul din acel timp: "Ma aflam la Madrid, urmand sa tin o conferinta in cadrul Universitatii de vara de la Escorial. In ziua de 19 august dimineata, am fost anuntat de puciul de la Moscova. Nu, nu de la Bucuresti. Am luat legatura cu dl Iliescu si am hotarat ca vin acasa. A fost un episod destul de ciudat in legatura cu avionul care urma sa vina, pentru ca Basescu, ca ministru al Transporturilor, a fost mult mai rapid si mi-a pus la dispozitie un avion al liniilor TAROM ca sa ma intorc mai repede decat cu avionul oficial. Pana la urma a trebuit sa astept insa avionul oficial, pentru ca avionul de linie a fost oprit in ultimul moment”.
Pana la reintoarcerea la Bucuresti, in fata ziaristilor de la Madrid, Petre Roman a declarat ca "indiferent de ce se intampla in Uniunea Sovietica, la Moscova, noi ne continuam drumul spre democratie”. Iar imediat dupa sosirea in tara, a facut o declaratie pe postul national de televiziune, considerata si atunci ca fiind mult mai ferma decat evaziva declaratie a presedintelui Iliescu, ascuns sub pulpana Consiliului Suprem de Aparare a tarii.
Peste ani, in 1996, Ion Iliescu afirma ca Petre Roman il indemnase sa ia legatura neintarziat cu Ianaev, nu sa-l condamne. Parca in replica, Roman, in 1997, explica episodul in felul lui: "Stiam ca il cunoaste pe Ianaev, seful pucistilor. Atunci cand am fost la semnarea dizolvarii Tratatului de la Varsovia, la Praga, seful delegatiei sovietice a fost Ianaev si noi am avut o intalnire cu delegatia sovietica, cu Ianaev si altii. Era evident ca Iliescu il cunostea pe Ianaev, ba chiar bine, dintr-o activitate comuna, Ianaev fusese si el sef la tineret, la Comsomol, si intre cei doi era o relatie care parea cordiala. Si i-am spus lui Iliescu la telefon: "Inseamna ca poti sa faci o apreciere, poti sa afli ceva despre intentiile acestui Ianaev si asa mai departe"”.
Ciudat a fost si modul cum a reactionat opozitia de-atunci. Vicepresedintele taranist, Ioan Lup, intr-o declaratie televizata, a incercat sa explice starea de lucruri de la Moscova. Ba chiar a si salutat puciul. O completare necesara, dar care face si mai paradoxala declaratia: Ioan Lup parcursese o detentie in puscariile comuniste din Romania timp de 16 ani…
