Daca tot am vorbit de cultura manageriala in articolul precedent, ar fi cazul sa pun degetul pe buba cea mare: lipsa de incredere in sine care afecteaza functionarea atator institutii, intreprinderi si organisme de la noi. Este, vorba ceea, o vasta problema, cu radacini adanci si cauze complexe. Revenind asupra celor catorva metehne pe care le-am discutat in prezentul serial, vad pentru fiecare dintre ele o legatura cu aceasta lipsa de incredere. Tutuiala inegalitara si intarziatul sistematic ca mijloace de afirmare a superioritatii n-au cum sa favorizeze respectul de sine al subordonatilor. Iar impactul vorbitului de rau este pur si simplu devastator. El creeaza sau intareste impresia ca traim afundati intr-un infern fara scapare: „L'enfer, c'est les autres”, dar de ceilalti n-avem cum scapa. Si cum sa mai obiectezi la ce zice seful, daca opinia ta oricum n-are nici o importanta? Cat despre cocosism, el este simptomul cel mai sigur al lipsei de incredere, un fel de nevoie disperata de a-ti da curaj prin sloganuri si atitudini in fond neconvingatoare.
La una dintre scolile americane, la care a invatat pe parcursul peregrinarilor mele profesionale, Mihai, baiatul nostru, a avut pe durata unui an intreg cursuri de „self-esteem”. Fiind vorba de o scoala catolica, spuneam in gluma ca ar fi mai corect din punct de vedere teologic sa aiba cursuri de „self-contempt”, pentru ca, asa cum stim, „le moi est haissable”. Dar nu era asa. Invatamintele acelui curs s-au dovedit extrem de utile, pentru ca „self-esteem” insemna si aspect ingrijit, si comportament politicos, si atitudine demna. Ideea de baza – „I am a good person” – era declinata in fel si chip. Din fericire, faptul ca respectiva institutie era catolica actiona ca un corectiv al faimoasei „self-assertiveness”, care e adesea atat de dezagreabila in lumea americana. De fapt, modestia este si ea o forma de „self-esteem”.
La noi, dimpotriva, intreg mecanismul social pare directionat catre inculcarea ideii de baza opuse: „I am a bad person”. Murdaria, incuria si mojicia, care ne intampina la tot pasul, furnizeaza cadrul funestului laitmotiv cum ca „asta meritam”. La ghisee invatam cat de mici si mizerabili suntem in comparatie cu statul suveran. Dar nici in spatele ghiseelor nu e mai bine, pentru ca functionarii nu se simt cu adevarat respectati pentru ceea ce fac. Administratia publica este marea noastra scoala nationala de „self-contempt”. Ar fi insa gresit sa credem ca totul se reduce la opozitia simplista dintre public si privat. Sectorul privat impinge adesea la paroxism metehnele distilate in cel de stat.
Notiunea de exercitii spirituale, de care vorbeam in ultimul articol, isi poate gasi o excelenta aplicare in acest context. Cred ca n-ar fi rau sa practicam in mod constant un calcul mental de tip utilitarist, gandindu-ne mereu daca prin comportamentul nostru contribuim la cresterea sau la diminuarea sumei globale de „self-esteem”. Mai exact, prea multa „self-assertiveness” din partea unui sef plin de el produce automat la subordonatii lui o scadere a gradului de incredere in sine. Si tot institutia sau intreprinderea condusa de el va pierde din cauza asta. Doar o atitudine de moderata „self-esteem” poate influenta propagarea acestei pretioase virtuti sociale.
In sfarsit, pentru ca tot e vorba de incredere in sine, as vrea sa revin pe scurt asupra sensului si rostului acestor articole. Intentia mea nu este de a prezenta o lista cat mai lunga de defecte romanesti, care sa ne lase cu impresia ca suntem pierduti. Un asemenea demers ar fi in contradictie cu diagnosticul meu asupra efectelor dezastruoase ale lipsei de incredere in sine. Dupa cum se poate vedea, eu nu am pretentia de a rezolva marile probleme. Las altora mai profunzi grija metafizica pentru firea romanilor. Nu scriu de fapt decat despre lucruri marunte, care pot fi amendate de fiecare in parte sau cel mult la nivelul micilor colective.
