Gheorghe (Ghita) Popp s-a nascut la 3 ianuarie 1883 la Poiana Sarata, judetul Trei Scaune, comuna de granita locuita de tarani ardeleni, intr-o familie de notar comunal cu studii de drept la Budapesta. Dupa scoala primara in comuna natala, un liceu luteran la Brasov si bacalaureatul la Liceul Andrei Saguna, studiaza dreptul la Budapesta si-si ia doctoratul la Cluj. Ghita Popp apartine generatiei de luptatori din Partidul National Roman care tintea emanciparea romanilor de peste Carpati de sub dominatia Ungariei. Inainte de primul razboi mondial practica ziaristica la „Tribuna” din Sibiu si „Romanul” din Arad, alaturi de Octavian Goga, Vasile Goldis, Iuliu Maniu, Onisifor Ghibu, Sever Bocu etc.
In 1914, parasind clandestin Transilvania, venea in Romania actionand alaturi de Octavian Goga pentru constituirea Romaniei Mari. Intrat voluntar in armata romana, in 1917 era trimis la Kiev, unde prin ziarul „Romania Mare” propaga un atare ideal in randul prizonierilor romani din Austro-Ungaria, cantonati la Darnita. Martor al revolutiei ruse, el se implica in unele desfasurari ale acesteia. Era ingrijorat de extremismul revolutionar intruchipat de bolsevicii lui Lenin, dar si profund impresionat de amplitudinea si profunzimea miscarii nationale de eliberare a popoarelor captive din fostul Imperiu tarist, cu precadere de ucraineni si basarabeni. Dupa peregrinari prin fostul imperiu, indeosebi Kursk, Kiev, Moscova etc., Ghita Popp ajungea la Chisinau asistand si contribuind, alaturi de Onisifor Ghibu, la miscarea de renastere nationala a romanilor basarabeni, desavarsita prin unirea cu Romania. Se grabea, apoi, sa ajunga la Alba Iulia, unde la 1 decembrie 1918 romanii de peste Carpati proclamau si ei unirea cu Romania. Se pecetluia astfel visul unei patrii romanesti in limitele etnoculturale ale fostei Dacii.
Intrat in viata politica a Romaniei Mari, Ghita Popp se alatura liderilor PNT, Iuliu Maniu si Ion Mihalache, remarcandu-se atat prin manuirea cu dexteritate a numeroase limbi straine: germana, franceza, italiana, rusa si maghiara, cat si prin folosirea acestora pe planul relatiilor externe, in numele fie al partidului sau, fie al tarii.
In 1940, Ghita Popp traia drama spulberarii visului unionist implinit de generatia lui in 1918, prin amputarile teritoriale ale Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Transilvaniei si sudului Dobrogei. In iulie si august 1941, dupa realipirea Basarabiei si nordului Bucovinei, Ghita Popp, ca secretar general PNT, se afla alaturi de Maniu si Mihalache, cerandu-i lui Antonescu ca razboiul purtat de el sa nu depaseasca aspectul eliberator. Cu alte cuvinte, sa se detaseze treptat de Hitler, intreprinzandu-se concomitent un demers pe langa anglo-americani spre a obtine garantii proteguitoare fata de Moscova.
In acest sens este elocventa parerea exprimata de Maniu lui Ghita Popp, la 9 aprilie 1944: „Nu am nici o incredere in ei (sovieticii – n.n.), ei sunt niste imperialisti mai turbati decat vechii tari; noi vom avea mult de furca cu ei si anglo-americanii la fel; Rusia sovietica e tot asa de ostila Romaniei Mari ca si Reichul german; singurul lucru care ne putea salva de primejdia acestor doua imperialisme era alianta noastra cu anglo-americanii, singurii in stare sa tina in frau si Berlinul si Moscova; noi, desigur, va trebui sa primim conditiile armistitiului, asa cum vor Sovietele, insa sa nu ne facem iluzii asupra sinceritatii lor; ele vor cauta sa ne faca toate mizeriile posibile pentru a ne mentine in sfera lor de influenta; ma indoiesc mult daca anglo-americanii vor putea sa ne apere atat ca sa riste supararea cu Moscova; de aceea, eu cred in vederea (survenirea – n.n.) acestor dificultati pentru viitor”.
Dupa 23 august 1944
In primele momente de dupa 23 August 1944, sub guvernul Sanatescu, care avea drept prioritate semnarea armistitiului cu Moscova, Ghita Popp era printre delegatii condusi de liberalul Barbu Stirbei, avandu-l alaturi si pe comunistul Lucretiu Patrascanu. Armistitiul fusese – cum se stie – o capitulare, cu conditii dictate de Molotov, fara ca ambasadorii anglo-americani Sir Clark Kerr si Averill Harriman sa fi incercat o oarecare contracarare, intocmai cum intuise Iuliu Maniu. Atunci, dupa ce inmanase din partea lui Iuliu Maniu o scrisoare catre Stalin, Ghita Popp pledase pentru restituirea integrala a nordului Transilvaniei, acaparat de Ungaria, in urma dictatului lui Hitler si Mussolini.
Dupa scurte functii ministeriale in guvernele Sanatescu si Radescu, dar mai ales dupa 6 martie 1945, cand se instala guvernul procomunist Groza, alaturi de Maniu si majoritatea adeptilor PNT, Ghita Popp se dedica actiunii de aparare a democratiei, in cadrul alegerilor din noiembrie 1946. Printr-o asemenea rezistenta tenace fata de acapararea puterii prin frauda, violente si tot felul de injonctiuni, inclusiv de puterea ocupanta, URSS, partidele istorice, indeosebi national-taranistii, isi semnasera sentinta de condamnare la ocna. Ca si alti numerosi anticomunisti din epoca, Ghita Popp, in loc de a deveni lider PNT intr-o Romanie democrata, era inchis la Aiud, unde ramanea 10 ani, iar, apoi, inca cinci ani, pana in 1962, cu domiciliul fortat in comuna Latesti, raionul Fetesti.
Eliberat din gulag in 1962, batran si bolnav, traind din pensia modesta a sotiei si supravegheat permanent de Securitate, Ghita Popp era cuprins intempestiv de un fior national, in aprilie 1964, cand Gheorghiu-Dej, cel care il intemnitase si-i naruise cei mai frumosi ani din viata, lansase asa-numita „declaratie de independenta” fata de Moscova. Ghita Popp, ca si multi romani, si-a imaginat atunci ca era momentul sa se iasa din letargie. Este tocmai sentimentul incercat de acest mare roman care, trecand peste statutul lui social si material de paria, se gandea la ceea ce atunci putini indrazneau sa viseze, la romanitatea aflata in pericol in Basarabia si nordul Bucovinei, o parte a natiunii noastre supusa de Moscova unui proces diabolic de destructurare identitara, un autentic genocid etnocultural. De aici hotararea lui Ghita Popp de a le scrie conducatorilor comunisti, lasand deoparte indreptatitele resentimente fata de ei.
Marx despre romani
Deschiderea arhivelor nationale in anii postdecembristi a scos la iveala doua texte extrem de importante – unul inca inedit -, neincadrate inca in informatia istoriografica. Ele se refera la cele doua provincii mentionate, smulse de puterea sovietica si supuse procesului de rusificare. Cele doua documente dezmint ideea preconceputa ca Basarabia si nordul Bucovinei ar fi fost date uitarii de-a lungul intregii perioade comuniste. Daca Bucurestiul oficial nu indraznea sa se atinga de o atare problema teritoriala, in scrierile lor si in diverse tematici privitoare la formarea natiunii romane, istoricii incercau permanent, dar reuseau arareori sa elimine tabuul cenzurii, in integrarea celor doua provincii in tabloul de ansamblu al Romaniei moderne.
In jurul anului 1964 au aparut chiar studii, indeosebi cartea lui Andrei Otetea, Marx despre romani, o colectie de articole ale parintelui comunismului mondial, prin care erau atacate viguros cuceririle teritoriale ale Rusiei tariste, printre care si provinciile romanesti. Tot astfel, C.C. Giurescu publica o carte voluminoasa intitulata Orase, targuri si cetati moldovenesti, cu o privire sistematica in toata aria dintre Carpati si Nistru.
Nu se cunoaste inca ce era in capul conducatorilor comunisti despre Basarabia si nordul Bucovinei, daca de dragul puterii si al reazemului pe Moscova renuntasera la ideea sustinuta de unii dintre ei in anii '44-'45, anume ca indata ce Romania se va comuniza, acesteia ii vor reveni cele doua provincii anexate de Moscova. Conducatorilor comunisti ai tarii din anii '60 le-ar fi fost sinucigasa o asemenea revendicare fata de URSS. Unii dintre ei admiteau cel mult, ca un fel de memento, ca in lucrari cu tematica speciala, partial si masurat, cele doua nume sa fie puse in circulatie istoriografica, spre a nu fi uitate de constiinta publica, dar si cu intentia de a specula politic profundul interes national.
Memorandumuri
Textele lui Ghita Popp pe care le invocam pot fi numite memorandumuri. In primul rand, pentru ca sunt redactate de un proscris, chiar dupa eliberarea din temnita, de un om decazut din drepturile cetatenesti, fie ele chiar formal constitutionale, cum apareau pe hartie. Printr-un atare demers, Ghita Popp se plaseaza in continuitate cu memorandistii transilvaneni, din 1892, cand actionasera pe langa imparatul de la Viena pentru dreptate nationala, cu urmarile constand in recluziune. Petitia semnata de Ghita Popp – cum el insusi isi considera textul – nu era in nume personal, ci in numele natiunii romane, preocupata si ingrijorata de soarta conationalilor din Imperiul sovietic. Aceleasi texte mai pot fi numite memorandumuri si pentru ca, prin argumente istorico-lingvistice si de drept international, ofera un sir intreg de argumente pentru convingerea Kremlinului si a lumii diplomatice internationale de legitimitatea unor atari pretentii.
Memorandumurile din 1964, catre Dej – acesta murea intempestiv in martie 1965, fara a cunoaste un atare demers -, si 1966, catre Ceausescu, sunt circumscrise perioadei lui Hrusciov de destalinizare si relativa reforma social-economica. Ele nu pot fi considerate o pura utopie, o fixatie a unui fost om politic care, in anii lui de recluziune si suferinta, ar fi pierdut total contactul cu realitatea, anume ca in fata Kremlinului atotputernic ar fi fost un gest sinucigas de a pune sub semnul intrebarii legitimitatea statului sovietic, chiar daca era data de expansiunea revolutiei prin violenta sau pe calea armelor.
Cu o viziune bazata pe istorie, pe principiul nationalitatilor si pe faptul esential dovedit de prabusirea imperiilor coloniale britanic, francez, olandez etc., indiferent de calea de constituire, Ghita Popp le sugera celor doi conducatori ca in acea imprejurare erau obligati sa vorbeasca in numele Basarabiei. Sa se foloseasca propriile arme sovietice, anume cele diplomatice de la ONU si reuniuni cu liderii occidentali, prin care se sustinea insistent o campanie de decolonizare a diferitelor popoare in curs de reconstituire ca natiuni. Desi acea campanie sovietica viza in mod exclusiv marile puteri occidentale, Ghita Popp nu ezita sa afirme ca, de fapt, in acele momente, cel mai mare imperiu colonial din lume era URSS. Ca atare, Bucurestiul sa nu ezite sa aspire, mai intai, la afirmarea unui drept de a vorbi in numele conationalilor pruto-nistreni, aparandu-i de excesele rusificarii. Caci Ghita Popp era convins ca Imperiul sovietic, bazat pe tiranie, asuprire si asimilare nationalista, nu va putea dainui la infinit. Era o profetie realizata in 1991. In raporturile cu Moscova, Dej si Ceausescu erau chemati sa urmareasca recuperarea Basarabiei fara zgomot, cu tenacitate si continuitate, utilizand toate mijloacele pasnice.
Este tocmai esenta continutului celor doua memorandumuri, un cantec de lebada al unuia dintre fauritorii Unirii din 1918, care la 25 octombrie 1967 se stingea din viata, fiind condus spre locul de veci de fostii lui asociati national-taranisti, ei insisi iesiti din temnite, anume Pan Halippa, Ioan Hudita si Corneliu Coposu. Acestuia din urma soarta i-a harazit norocul ca, dupa prabusirea comunismului, sa preia partea de mostenire democratica si nationala purtata de Ghita Popp prin gulaguri si concretizata catre fostii conducatori comunisti, prin aceste texte testamentare.
