Piesa lui Cehov s-a jucat si se joaca in fiecare stagiune la cateva teatre. Nu e un an de cand am vazut o foarte originala viziune a lui Alexa Visarion asupra acestei comedii tragice a lui Anton Pavlovici, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova. Recent, a avut loc si premiera de la Brasov, cu o „Livada de visini” vazuta de Claudiu Goga, un regizor care de la „Revizorul” lui Gogol la Craiova nu a mai produs un eveniment.
La Brasov, orasul unde exista doar Livada Postei, a rasarit, asadar, o exceptionala „Livada de visini”, cu actori ai teatrului, foarte judicios distribuiti, cu o scenografie sugestiva semnata de Stefan Caragiu, cu o poezie care pluteste peste toate scenele, peste toate intrarile si iesirile actorilor in si din scena, in si din aceasta viata autonoma impusa cu subtilitate de regizor. Claudiu Goga si-a propus un spectacol in care personajele sa nu mai fie stratificate foarte exact in principale, secundare, episodice, un Epihodov si un Trofimov, de obicei personaje de plan secund, revenind sau izbucnind in prim-planul povestii dramatice si poetice, triste si vesele, comice si tragice finalmente. Regizorul a introdus si umbrele celor disparuti, care trec prin scena plasticizand pentru spectatorul cu mai putina imaginatie generatiile care s-au succedat prin casa Ranevskaiei, prin livada pe punctul de a fi pierduta si distrusa. Povestea vietii noi visate de Trofimov, la Goga un personaj puternic, energic si convins de dreptatea lui, al carui semn cu pumnul in aer sugereaza foarte clar directia in care a luat-o acest vis, povestea aceasta nu e una singulara in piesele lui Cehov, ea intalnindu-se si-n alte texte cehoviene. Visul atator personaje ale marelui scriitor rus despre ceva ce s-ar intampla peste 50 de ani este amintit undeva si de Soljenitin, in „Arhipelagul Gulag” cred. De altminteri, cine nu s-a gandit, auzind vreun personaj cehovian delirand despre viata noua, fericita, care va incepe o data si o data in Rusia, la „viata noua” care a si inceput, cu Ceka si NKVD-ul ei, cu colhozurile ei si mai ales cu imensa retea de lagare in care au fost azvarliti pana la urma cam cei care o visasera, exact peste cati ani spuneau personajele lui Cehov ca va fi bine si fericire?
Semnele regizorului
Claudiu Goga, spuneam, a introdus stafia mamei Ranevskaiei, dar si pe aceea a fiului ei, Petea, care s-a inecat in raul vecin cu cativa ani in urma, dar il vedem si pe sotul acesteia, raposat si el, marcand timpul trecut cu pasii sai, asemenea celorlalti. Printre semnele speciale pe care le-a pus regizorul din cand in cand in spectacol este si acela, puternic, al familiei trecatorului care se rataceste la un moment dat, intrebandu-i pe cei prezenti incotro e gara. Acum acest „rus sarman”, cum spune el despre sine, cerand 30 de copeici, este insotit de familia sa, constituind un fel de oglinda premonitorie a plecarii finale, spre gara, a intregii familii, dupa ce si-a pierdut livada, cea mai grozava proprietate din tinut, pomenita si in ghidurile turistice ale vremii. Nici Lopahin nu e asemenea celor pe care-i stiam, el este un personaj parca mai sensibil, mai putin arogant, sincer disperat la un moment dat ca nici Ranevskaia, nici fratele sau, Gaev, un boem iresponsabil, nu sunt in stare sa inteleaga si sa accepte noul „trend” (pe atunci nu i se zicea inca asa). Ceea ce te izbeste, ca spectator care traieste in Romania anului 2006, este ca lucrurile stau azi, la noi, cam tot ca pe-atunci, la ei: livezile se taie, se parceleaza si se construiesc vile pe acele parcele, vile in care se muta, temporar sau chiar definitiv, cei de la orase, bogatii desigur.
In fond, povestea este aceea a mortii unei generatii si-a izbucnirii celeilalte, a mortii unui anume idealism, identificat de cea noua cu iresponsabilitatea, si a nasterii pragmatismului care, intre timp, a cucerit chiar si Rusia cea visatoare. Visatoare pana la distrugerea atator tari din jur si din restul lumii… Este nasterea capitalismului ceea ce vedem in aceasta piesa.
O distributie inspirata
Virginia Itta Marcu, marea actrita a acestui teatru si una dintre cele importante din teatrul romanesc de azi, face o Ranevskaia impozanta, dar parca putin mai matura decat prevazuse dramaturgul, nu mai putin remarcabila de aceea, prin reactiile sale bine motivate psihologic. Costache Babii este un Gaev foarte expresiv, cu aerul sau neajutorat si sigur in acelasi timp, sperand, ca si sora sa, intr-o minune care va salva livada, dar bucurandu-se, in final, fals, ca sa se incurajeze, ca a devenit functionar la o banca, „finantist” care va sa zica. Celalalt membru al trio-ului matur al teatrului, Mircea Andreescu, este un Firs militaros in grija lui fata de neajutoratul Gaev, o figura alcatuita plastic asemenea unui valet francez din vremea lui Moliere, probabil pentru ca toata societatea se raporteaza in permanenta la Paris, de unde soseste in primul act Ranevskaia, cu fiica sa Ania, putin cam agitata in interpretarea Mirelei Bors, cu Charlotta Ivanovna, guvernanta, o figura marcata puternic de Viorica Geanta Chelbea, si cu valetul Iasa, interpretat in stilul sau cu aer extraterestru de Gabriel Costea. Vlad Jipa este un Lopahin, spuneam, mai putin brutal decat in alte variante spectaculare ale piesei lui Cehov, cu mai multe nuante, recitand pe alocuri, pentru a marca situatia sa de profesor fara speranta in fata unor elevi prosti. Bianca Zurovski face o Varia, fiica adoptiva a Ranevskaiei, chinuita de soarta sa viitoare, fara iluziile unor Trofimov sau Ania, aceasta din urma hipnotizata parca de acesta, tocmai de aceea Varia e mai mobila, mai umana. In rolul Piscik, Dan Sandulescu a fost in tonul foarte rusesc al spectacolului. Carmen Moruz a reusit cele trei variante ale Duniasei, prima nesigura pe viitorul ei, a doua, indragostita cu sperante de Iasa, si a treia, fara nici o speranta, la plecarea acestuia. Reuseste sa se schimbe chiar fizic, devenind de fiecare data o alta persoana, lucru deloc usor si pentru care nu ajunge machiajul. Marius Cordos este un Epihodov care se impune intr-un plan peste cel prevazut in text, fapt care i se datoreaza, desigur, regizorului, viziunii acestuia, dar si actorului, unul dintre tinerii cei mai dotati de la Brasov, cu o energie si o mobilitate greu de uitat de la un spectacol la altul. In fine, dar nu la urma, Mihai Bica a facut un Trofimov motor al partii din familie integrabile, ca sa zic asa, in viata noua, dar pe alte principii decat cele reprezentate de Lopahin. El e revolutionarul avantat, in continua miscare si agitatie, comic si temut in acelasi timp, daca te gandesti ce s-a dezvoltat din acest tip de entuziasm derezonabil in Rusia, dar nu numai.
Nuclee de forta artistica
Sunt, asadar, mai multe nuclee de forta artistica in acest spectacol, asa cum e conceput el de Claudiu Goga. Lucrurile sunt miscate de neputinta celor doi frati, Ranevskaia si Gaev, de a intelege ce li se intampla, ce se intampla de fapt in lume. Le misca pragmatismul lui Lopahin, inca angajat sufleteste fata de cei pe mosia carora tatal sau a fost iobag, le misca, in cele din urma cel mai eficient, cum ne-a aratat istoria, un utopic precum Trofimov, Petea, eternul student. De altfel, daca ne uitam in lume, cam de pe atunci, de la Coriolan Draganescu, tot acesti eterni studenti revoltati si visatori ai unei foarte neclare lumi noi au invins, si-au impus utopia, aceeasi, una pentru toti.
Trecatorul e atat de umil pe cat trebuie, in persoana lui Gabriel Sandulescu. Fantomele sunt interpretate de: Codruta Ureche, Relu Siriteanu, Alexis Marinoiu/Razvan Ardelean, iar familia trecatorului, oglinda celei din piesa, de Constanta Comanoiu si Oana Hui.
Remarcabila, cum spuneam, scenografia lui Stefan Caragiu, costumele de Liliana Cenean, muzica: George Marcu, coregrafia: Elena Zamfirescu.
In totul, un spectacol-eveniment al lui Claudiu Goga, pe care-l putem pune alaturi de „Revizorul” sau de pe cand era (chiar) mai tanar.
