Nu se uscase cerneala pe decizia Comisiei Uniunii Europene de a acorda Ucrainei statutul de economie de piata, si Kievul i-a si facut acesteia dovada minunatelor sale aptitudini, deschideri si abilitati in domeniu. Cand Rusia a taiat aprovizionarea Ucrainei pentru ca aceasta nu acceptase preturile majorate pretinse, Kievul nu a ezitat o clipa: a „intepat” conductele de tranzit spre Europa Occidentala – care plateste gazul rusesc la preturile pretinse – si o scadere masiva, intre 25% si 40%, a livrarilor a fost resimtita intr-o serie de tari central si vest-europene. O analiza a faptului daca Ucraina este sau nu o economie de piata este mai putin importanta aici, pentru ca acordarea statutului a fost mai mult ca sigur o decizie politica.
Moscova a tintit bine cand a ales 1 ianuarie ca moment al intreruperii aprovizionarii cu gaze a Ucrainei. Era inceput de an si vacanta, iar Rusia prelua presedintia prin rotatie a asa-numitului „Grup al celor 8”, respectiv al celor mai puternice, economic, tari din lume. Demersul era acoperit de argumente economice (pretentiile se rezumau la plata unor preturi „europene”, fara aparent vreo conotatie politica). Degeaba – suna avertismentul Moscovei – incurajati Ucraina inclusiv acordandu-i statutul de economie de piata, cand cheia este de fapt la noi! Mai mult, nu doar ucrainenii, ci si voi, vest-europenii, depindeti de noi! S-a batut saua ucraineana pentru a pricepe iapa vest-europeana. Nu va conformati, vedeti la ce va puteti astepta! Mai direct spus, la preturi „europene” sau „neeuropene”, depindeti de gazul rusesc – a atras Moscova atentia europenilor mai de la Est sau mai de la Vest!
Cat de searbede si schioape sunt sentintele globaliste despre concurenta libera la scara mondiala, preturile pietei si altele asemenea?! Odata cu progresele tehnologice, importanta materiilor prime in relatiile internationale a scazut, dar dictatul energetic exista. Preturile internationale in domeniul energetic nu le determina concurenta, ci pozitiile de putere, monopolurile naturale sau tehnologice detinute.
In Europa, gigantul rusesc Gazprom a incalecat tot ce putea fi incalecat: singur, direct sau in asociere, in diferite formule, cu firme in general germane. Genul de intelegere la care s-a ajuns in cele din urma in conflictul ruso-ucrainean – intelegere careia i se zice compromis – este, de fapt, tipic pentru aceasta incalecare. O companie mosita de Gazprom – cu capital rusesc si austriac (?!) – preia intreaga aprovizionare a Ucrainei. Compania cumpara pentru Ucraina gaze atat din Turkmenistan (se pare, cu 50 dolari mia de metri cubi), pe care in principiu le tranziteaza prin Rusia, precum si de la Gazprom (cu preturi „europene”, de circa 230 dolari mia de metri cubi). Apoi, gazele sunt vandute Ucrainei la un mix de pret de 95 dolari mia de metri cubi. Acesta este cazul Ucrainei. In cazul Armeniei sau Moldovei, distributiile de gaze au fost preluate direct de catre Gazprom. In Romania, importurile de gaze de la Gazprom sunt facute de companii create tot de Gazprom, principala fiind infiintata impreuna cu compania germana Wintershall. Cum s-ar spune, cel putin intr-o parte a Europei, Gazprom centreaza si tot Gazprom da cu capul. Gazprom produce, Gazprom exporta, Gazprom importa, Gazprom distribuie.
Cu cateva exceptii in cazul carora aprovizionarea preponderenta cu gaze se face din Marea Nodului, si tarile vest-europene depind sever, si intr-o proportie mereu mai importanta, de gazul rusesc. Aceasta este ecuatia, cel putin pana cand hidrocarburile din bazinul caspic si, eventual, gazul metan iranian vor ajunge – daca vor ajunge – in Europa, cand dependenta s-ar putea „diversifica”. In esenta, tarile vest-europene au platit cat a cerut Rusia. Dar robinetul se poate, totusi, inchide oricand are interes Rusia. Este motivul pentru care toate tarile Europei Occidentale se poarta cu manusi cu Rusia.
Ucraina are si ea arma sa: nu competitivitatea sau eficienta, ci conductele de tranzit. Acestea oricand pot fi „intepate” pentru propria aprovizionare, in dauna clientilor carora gazul rusesc le este destinat. De aceea Europa Occidentala se poarta cu manusi si cu Ucraina. Germania a ales sa nu mai depinda si de Ucraina, ci doar de Rusia, legandu-se prin conducta submarina de aceasta, in protestul Poloniei si al tarilor baltice, care se vad nevoite sa infrunte vechile dependente neatinse.
Concurenta, liberalizarea sunt, in domeniul energetic, niste biete povesti. Pe piata energiei, nu concurenta determina preturile, ci pozitiile de putere. Situatia descrisa este cea dintr-o anumita zona a lumii: Europa. Peste tot este insa la fel, doar cu alti actori, mai regionali sau mai globali, oricum mari producatori si mari consumatori.
Cererea si oferta la scara mondiala explica fluctuatiile, dar nu si „fondul” preturilor. Relatiile de putere economica si interesele politice, geostrategice au fost si raman determinante. Schimbarile in aceste domenii constituie tot atatia factori care scot sectorul energetic din zona predictibilului pe termen lung. Singura certitudine pe termen lung este cresterea preturilor, legata nu numai de caracterul limitat al resurselor neregenerabile exploatate acum, ci si de interesele marilor consumatori – toti tari dezvoltate industriale – de a impinge aceste preturi (pe care n-au probleme sa le suporte) pana in punctul in care sa faca rentabila exploatarea resurselor regenerabile, neconventionale, a caror valorificare sa le reduca realmente dependenta energetica de altii.