Intrarea Romaniei in Uniunea Europeana „prinde”, ca sa spunem asa, o schimbare majora in cea mai veche si, pana la operationalizarea euro, cea mai articulata dintre politicile comunitare: PAC (politica agricola comuna). Nu este locul aici pentru o expunere cat de cat cuprinzatoare asupra acestei politici, dar cateva repere sunt necesare.
Scopul PAC a fost sa se asigure producatorilor agricoli venituri cat de cat comparabile cu cele ale lucratorilor din alte ramuri, prin interventii publice avand in vedere ca productivitatea in sectorul agricol este istoriceste mai slaba. Pentru aceasta s-a instituit un sistem de interventie pe piata in vederea sustinerii preturilor la o serie de produse agroalimentare si deci a castigurilor agricultorilor. Subventionarea agriculturii – caracteristic tuturor tarilor dezvoltate, singurele care dispun de resurse in acest sens – a imbracat forma subventiilor indirecte prin pret.
Concomitent, avand in vedere caracterul de uniune vamala al organizatiei (dezarmare vamala intre tarile membre si taxe vamale comune fata de terti), s-a instituit si un sistem de acordare a unei preferinte achizitiilor agricole intracomunitare, in dauna celor extracomunitare. Concret, de importat trebuia sa se importe din restul tarilor membre, platindu-se un pret comun convenit (chiar daca mai inalt); cine importa din afara comunitatii trebuia sa achite intr-o pusculita comunitara diferenta, daca pretul de achizitie era mai mic decat cel comun; invers, cine reusea sa exporte in afara comunitatii (chiar daca la un pret mai redus decat cel comun) primea din pusculita cu pricina compensari.
Rezultatul, nu dupa mult timp, a fost ca pretul in – pe atunci – Piata Comuna (devenita ulterior Uniunea Europeana) a ajuns mai mare, in mod curent, decat pe piata mondiala, iar costul sustinerii PAC a crescut mereu mai mult, ocupand oricum prima pozitie in bugetul comunitatii (care exista in paralel cu, dar separat de, cele nationale ale statelor membre). Dupa decenii, insa, Uniunea Europeana a devenit din importator net exportator net de produse agroalimentare, cu autosuficienta practic la toate culturile din zona temperata ca si la principalele produse animaliere. La unele produse vegetale si animale au inceput sa se inregistreze treptat surplusuri, greu si costisitor de finantat.
Evident, pe masura ce autosuficienta si surplusurile agricole au crescut si costul PAC a sporit. Desigur, o sporire in termeni absoluti, pentru ca, in termeni relativi, acest cost nu era (si nu este) prea mare (in comparatie de pilda cu PIB-ul tarilor membre). De altfel, numarul agricultorilor, adica al celor sustinuti prin subventii, a scazut substantial, iar acum, dupa decenii de PAC, atat sectorul agricol, cat si populatia ocupata in agricultura au ajuns la contributii marginale la formarea PIB si, respectiv, la ocuparea populatiei active. In plus, aceste contributii sunt sensibil egale, expresie a unei productivitati ridicate in agricultura, comparabila cu cea din alte sectoare.
Ca si Statele Unite (unde se practica subventii diferite, dar de dimensiuni relativ similare), Uniunea Europeana constituie un exemplu clasic din arealul tarilor bogate care isi permit sa-si intretina social agricultura ca pret al asigurarii securitatii (chiar independentei) alimentare, care este o problema politica si strategica.
Totusi, costul in termeni absoluti al PAC a ramas subiect de controversa in Piata comuna si, ulterior, in Uniunea Europeana, mai ales ca, in mod evident – si aceasta este de fapt problema! – unele tari membre au fost si sunt contribuente nete, iar altele beneficiare nete ale sistemului. Astfel ca, de ani de zile, costul PAC se afla sub o tripla presiune: a platitorilor neti dinauntru; a extinderii Uniunii Europene cu tari din Est mult mai putin bogate si cu o agricultura mult mai putin eficienta; a marilor exportatori agricoli mondiali care se lupta in OMC (Organizatia Mondiala a Comertului) pentru schimburi libere fara subventii la export, cu produse agroalimentare.
Uniunea Europeana a promis in cadrul OMC reducerea la jumatate pana in 2013 a subventiilor la exporturile agricole, dar pana atunci, indeosebi din nevoia adoptarii la conditiile extinderii, si-a revizuit serios politica de subventii, deja intervenind noi abordari. Esential, principalul element al vechii politici -productia cantitativa – a fost scos din noua ecuatie. Subventiile catre agricultori nu se mai dau in functie de productia obtinuta, ci in functie de suprafata de exploatare sau capetele de animaale detinute. Fiecarei tari membre i se aloca o cota, de pilda, de suprafata arabila eligibila si primeste subventii corespunzatoare. In mod evident, Uniunea Europeana nu mai putea continua, in ecuatia subventionarii, cu productia obtinuta. In conditiile adaugarii productiei din tarile est-europene aderente, costul PAC ar fi devenit imens. Asa insa, in functie de suprafata acceptata, fiecare tara se descurca cum poate in ceea ce primeste si face ce optiuni vrea. Daca pe suprafata respectiva lucreaza prea multi agricultori, nici unul nu se alege cu ceva semnificativ din subventii. Se vrea insa o agricultura mai eficienta, aceasta poate fi sprijinita indirect prin disponibilizari de agricultori catre alte sectoare. Pentru o tara aflata in stadiul economic al Romaniei, aceasta schimbare nu cade prea fericit tocmai din punctul de vedere al restructurarii spre eficienta a agriculturii.
Romania se afla probabil chiar mai jos din punctul de vedere al eficientei agriculturii decat se gaseau tarile vest-europene cand au conceput PAC. Judecand dupa insasi experienta acestor tari, un sistem de subventii in functie de productia obtinuta se potrivea si Romaniei actuale pentru iesirea din situatia existenta. Uniunea Europeana nu mai dorea insa noi surplusuri agricole pentru care ar fi fost necesare finantari inca si mai mari decat in prezent. In cazul tarilor cu o agricultura deja restructurata si putini lucratori, sistemul subventiilor pe suprafata sau pe numar de animale duce procesul eficientizarii inainte si costurile PAC spre o reducere in termeni relativi. In cazul Romaniei, se risca insa a se imparti putinul la foarte multi, fara sa se aleaga cineva cu ceva. Restructurarea fie poate trena, fie poate capata accente dramatice, caci, in lipsa restructurarii, agricultorii romani vor fi mereu mai vulnerabili in fata concurentilor comunitari.
