La Editura Corint, in colectia „Scriitori romani”, unde apar atat clasici, cat si contemporani, este publicata povestirea „Chira Chiralina” a lui Panait Istrati, in traducerea mai veche a lui Eugen Barbu, beneficiind de prefata lui Henri Zalis. Evident, in fata unui text clasic al unui autor care a scris mai mult in franceza decat in romana, nu putem sa evitam urmatoarea intrebare: Ce ne mai spune „Chira Chiralina” astazi? Ne mai poate emotiona astazi, dupa ce am trecut prin numeroase experiente estetice ca prin niste razboaie?
In ce masura mai poate fi conservat farmecul unor pagini vorbindu-ne despre o lume aproape atemporala si in care suferinta nici nu mai revolta, ci este luata strict artistic, substanta din substanta unei asemenea carti rapsodice? In proza lui Panait Istrati, Balcanii aproape ca nu mai au nici o legatura cu o Europa mancata de ideologii, o Europa chinuita, a intelectualilor si politicenilor. Omul simplu, neprefacut, traieste la Portile Orientului intr-un mod elementar si chiar feeric, hranindu-se cu frumusetea peisajelor, identificandu-se cu aceasta, suferind asa cum s-ar bucura si bucurandu-se asa cum ar suferi. Viata de barcagiu, viata din bordeluri, batai si trairi patimase, toate apar in carte firesc, fara nici un efort de inventie, fiindca – acesta e lucrul cel mai important – Panait Istrati, ca un Gorki sau Hemingway, a inventat foarte putin fata de cat a trait si tocmai de aceea simplitatea prozei sale imbibate de sucul poeziei a castigat de-a lungul timpului multi adepti, dintre cei mai exigenti judecatori ai literelor.
