George Galloway este simptomatic pentru noul soi de politician britanic care refuza sa condamne acele voci ce sustin ca Tony Blair ar merita un sfarsit la fel de violent ca al lui Abu Musab al-Zarqawi. Iar interventia din Irak decisa de premierul britanic pare a reprezenta pentru multi apogeul unui indelung sir de agresiuni pradalnice indreptate impotriva teritoriilor altora. „Jos cu noi insine” este, de-acum, sloganul „la zi” din salile universitare de lectura sau din programele BBC World Service. Desigur, chestiunea realizarilor si succeselor cu care Marea Britanie se poate mandri cu adevarat este una absolut discutabila. Dar, mai nou, numarul vocilor care sustin ca pe parcursul istoriei ei tara i-a exclus de fapt metodic pe noii veniti se afla in continua crestere Ð in pofida adevarului istoric ce atesta continua dezvoltare a unei natii cu care s-au identificat, anterior, toate valurile de imigranti sositi de-a lungul vremii.
„Coast” este un serial BBC prezentat anul trecut si realizat in baza unei finantari uriase, ce a mizat – cu un zel iesit din comun – pe aceeasi carte masochista. In loc sa prezinte macar din cand in cand splendidele peisaje ale coastei britanice sau sa incerce schitarea unor drame petrecute aici de-a lungul timpului, autorii serialului au preferat sa se dedice morbidei analize a cruzimii si avaritiei britanicilor – si in special a implicarii unor orase portuare precum Bristol in comertul cu sclavi. Realizatorii serialului au omis, in schimb, sa aminteasca telespectatorilor de faptul ca patura mijlocie din Anglia, barbati si femei laolalta, a dus timp de peste doua secole o sustinuta lupta pentru abolirea sclaviei in colonii, pe care au si castigat-o in final. Nicicand BBC nu a difuzat vreun serial care sa evidentieze libertatile castigate de britanici de-a lungul istoriei lor si, uneori, cu mult inainte de vreme – precum guvernarea parlamentara, introducerea proceselor cu jurati sau numeroasele legi dedicate eliberarii individului de sub stapaniri despotice.
Disparitia increderii in cultura britanica a coincis cu aparitia de noi comunitati, originare din fostele colonii britanice si carora le-a fost insuflat, in timp, sentimentul victimizarii. Incurajarea imigrantilor de a se raporta la propria lor identitate s-a rasfrant in cele din urma asupra autoritatilor, in special a celor londoneze – acestea dovedindu-se fie depasite, fie retinute in cazurile de tortura infantila survenite pe fondul ceremoniilor de magie neagra, date fiind temerile ca orice interventie ar putea fi interpretata drept ingradire a unor autentice traditii africane. Statul a legitimat politica etniilor si religiilor prin promovarea multiculturalismului, apogeul acestei orientari fiind atins in 2001, cand un raport oficial infiera „pleiada formelor rasiste” inradacinate in istoria Marii Britanii si schita viitorul tarii ca pe cel al „unei comunitati de comunitati”. O armata intreaga de sociologi sustin de atunci noua ortodoxie, argumentand ca integrarea poate avea loc doar in baza succesului repurtat de minoritati in eforturile lor de a se afirma in fata statului dominat de albi.
La nivel european, politicile de substituire a vechii idei nationale cu multicolorul amalgam al culturilor minoritare prind din ce in ce mai mult contur – pentru eurocrati comunitatile dovedindu-se usor de controlat prin intermediul subventiilor disponibile. In plus, ireformabilii birocrati sunt, oricum, profund deranjati nu doar de loialitatea nationala a fiecarui popor european in parte, ci in special de cultura crestina si de institutiile democratice ale acestora. Astfel, alternativa avuta la indemana consta in afabila cultura a consumatorilor europeni, oferta neincluzand incurajarea unor angajamente profunde. In Marea Britanie bunaoara, cultura populara vizeaza exclusiv trivialitatile, promovand cel mult cinismul si scepticismul. Un intreg segment al noilor veniti imbratiseaza aceste capcane culturale, dar pentru o buna parte din oameni astfel de superficialitati provoaca reactii de respingere – in special la musulmani, care dezavueaza secularismul agresiv omniprezent al acestei oferte.
Elitele se arata la fel de pierdute, dovedind ca habar nu mai au incotro si in baza caror principii ar trebui sa se indrepte cultura nationala. In prezent, servilismul intelectual este in floare – tendinta fiind net de favorizare a gustului popular si in detrimentul promovarii unor standarde valorice sau comportamentale. David Cameron este noul – si inca tanarul – lider al Partidului Conservator. Unul din primele sale demersuri publice a fost acela al participarii la o emisiune a principalului canal de muzica pop al BBC, ocazie cu care s-a declarat a fi un fan infocat al mai multor formatii rock. Dar cetatenii s-ar dovedi neindoielnic mai impresionati daca politicienii ar veni cu exemple proprii si demne de urmat, in loc sa se orienteze dupa gustul public si sa ia calea indicata de turma. Demisiile unor ministri sau ale altor demnitari responsabili de erori grave semnalate, de luni bune, de presa britanica continua insa sa se lase asteptate, in schimb politicienii se declara public uimiti de faptul ca autoritatea lor s-a cam dus de rapa sau ca masurile initiate de ei nu au dat rezultatele scontate in privinta aplanarii violentelor intalnite din ce in ce mai des la tanara generatie.
Multi dintre imigranti au ales in mod constient Marea Britanie ca tara de destinatie, considerand ca se indreapta spre o societate pasnica si caracterizata de fair-play, bazata pe institutii stabile si pe certitudinea valorii propriei identitati nationale. Toti acesti oameni au dorit sa fie o particica implicata in buna functionare a tarii. Dar, sositi in Marea Britanie, ei se trezesc supusi la presiuni pentru a sustine o identitate minoritara care deseori nu a insemnat mai nimic pentru ei – nici macar in fosta lor patrie. Adevarata interactiune dintre segmentele vechi, consacrate, si cele noi ale societatii a fost zadarnicita de politica statului, determinand in schimb aparitia unei veritabile „colectii” de grupuri minoritare, ale caror sentimente reciproce sunt exclusiv de neintelegere si suspiciune.
In conditiile in care un stat actioneaza atat de iresponsabil, nu ar trebui sa mai mire pe nimeni daca o parte din tineri cad sub influenta unor lideri religiosi extremisti, sositi majoritar din Marele Orient Mijlociu si admisi in Marea Britanie in calitate de refugiati politici. Acum, tocmai acesti clerici instiga la rasturnarea autoritatii statului. Potrivit Cartei Drepturilor Omului din 1998, expulzarea lor este imposibila. Iar Comisia Europeana a interzis recent utilizarea termenului „terorism islamic” in recomandarile ei dedicate chestiunii in cauza. Daca va continua, somnul ratiunii va determina nu numai prabusirea Europei, ci, concomitent, a unei mari parti a valorilor cu care aceasta s-a identificat si era identificata… odinioara.
