Din momentul expunerii lor ca fosti informatori, pentru Mona Musca si Carol Sebastian nu a mai existat nici gaura de sarpe in care sa se fi putut ascunde. Vladimir Tismaneanu isi incheia un articol dedicat fostului sau coleg ziarist de la Cotidianul cu mentiunea distincta despre „tragice prabusiri morale”.
Dupa o luna de zile, sub egida si in paginile aceluiasi cotidian a aparut confesiunea lui Sorin Antohi, tratata de data aceasta totalmente diferit. Pe 6 septembrie, „Cotidianul” aducea un colaj de reactii ale unor personalitati academice si civice. Cele mai generoase cuvinte le-au gasit Mircea Mihaies si Vladimir Tismaneanu, care activasera, de-a lungul timpului, impreuna cu Antohi in cadrul mai multor proiecte. Potrivit lui Tismaneanu, cele 19 pagini continand informarile lui Antohi facute despre colegi si prieteni timp de cativa ani au constituit o eliberare a celui ce „se afla pe drumul unei redemptiuni prea mult amanate” si care „a scapat”, acum, „de piatra din suflet”. Pentru domnul Tismaneanu, Sorin Antohi trebuie ca ramane „un om al spiritului, un democrat convins”, un salvator al „demnitatii culturii romanesti”.
Atitudinea mea fata de admisiunea domnului Antohi nu difera esential de cea exprimata in paginile acestui cotidian in cazurile Mona Musca sau Carol Sebastian, cu toate ca pacatele primului se dovedesc mai mari decat cele ale ultimilor doi.
Gesturi vindicative nu-si au insa nici de aceasta data rostul. Unicul sens pe care-l vad rezida in adoptarea unei atitudini smerite din partea domnului Antohi, de reflectie la adresa eventualelor efecte ale admisiunii sale asupra unor chestiuni grave ale prezentului. In acest sens, s-ar impune si renuntarea la rolul loctiitorului pe pamant al distinsului Adrian Marino, renumele eruditului exeget literar si umanist neavand in mod cert nevoie de sustinere pentru a supravietui veacurilor.
In plus, domnul Antohi ar putea explica si motivul pentru care a acceptat sa faca parte din Comisia prezidentiala pentru analiza dictaturii comuniste, din moment ce va fi stiut ca propriul sau dosar se afla la CNSAS inca din 2002 si dat fiind ca o expunere a domniei sale nu putea decat sa aduca prejudicii credibilitatii unei institutii ce con-tinua sa aiba nevoie de suportul si atentia opiniei publice pentru a-i da in vileag pe adevaratii autori ai represiunii comuniste. In recenta sa elegie, domnul Tismaneanu nu a ridicat astfel de intrebari. Se va fi consultat domnia sa cu ceilalti membri ai Comisiei inainte de a-l absolvi, la ora judecatii publice, pe Antohi de pacate? L-a informat pe presedinte despre pozitia pe care intentiona s-o adopte, avand in vedere ca Traian Basescu a decis infiintarea respectivei institutii abia dupa indelungi ezitari? Acum, seful statului s-a trezit confruntat cu inconstanta subalternilor sai, deseori interesati mai degraba de propriile agende decat de responsabilitatile lor publice.
Credibilitatea Comisiei va avea si mai mult de suferit daca domnul Antohi va decide ca in loc de reflectii si anonimitate este de preferat transformarea odiseei intr-un adevarat eveniment academic. Judecand dupa modul in care domnul Tismaneanu a ales sa faca referire la propria drama familiala in cadrul lucrarilor sale despre comunism, nu m-ar mai mira nimic. Dar ar fi de-a dreptul grotesc daca domnul Antohi ar incerca sa profite de pe urma erorii sale, (re)profilandu-se in academician expert in politie politica si sisteme de informare caracteristice societatilor totalitare, pornind de la propria experienta avuta in cadrul unui fenomen aflat in plina analiza.
Deseori, intelectualii insista, la ora judecatii, asupra necesitatii aplicarii unor criterii diferite fata de ei – altele decat cele de care au parte muritorii de rand -, pe motiv de sensibilitate artistica. Astfel de extravagante, des intalnite in perioada anilor '30, trebuie privite ca parte a unei drame intregi, caracteristice epocii, dar si a nocivitatii acesteia. Nimeni nu-i va impiedica, in ultima instanta, sa-si formeze retele de promovare a propriilor opere, la fel cum nimanui nu pare sa-i mai pese ca unii cu merite la fel de mari sau mici sunt dati la o parte, definitiv. Un comportament similar afisat de politicieni sau oameni de afaceri ar fi atras neintarziat oprobriul public, dar fata de intelighentia lor, ro-manii se dovedesc cu adevarat ingaduitori, chiar daca nu s-au ales, de-a lungul istoriei, cu multe servicii aduse societatii de catre corifei.
Un cititor din Iasi comenta, saptamana trecuta, in Cotidianul ca orasul sau dispune, de fapt, de academicieni mai renumiti decat Sorin Antohi, dar ca acesta din urma a avut parte, dupa 1989, de ascensiunea cea mai spectaculoasa. Domnul Antohi este si ramane un intelectual distins care a identificat, atat pentru Romania, cat si pentru Occident, pericolele reprezentate de ascensiunea relativismului cultural. Cred insa ca atat domnia sa, cat si domnii Tismaneanu si Mihaies vor trebui sa priveasca atent inapoi (si fara manie, fireste) spre a analiza modul in care si-au folosit influenta deti-nuta in Romania. Daca nu vor face uz de actualul moment, atunci ar putea avea parte de o judecata mult mai riguroasa din partea tuturor celorlalti academicieni si intelectuali care deplang, in soapta si de ani buni, grandomania lor.
Daca nu o vor face, nu poate urma decat apogeul cinismului. Nu personaje gen Vadim vor fi principalii beneficiari (cu toate ca intregul caz Antohi ii va fi servit pe tava suficienta munitie pentru ceva vreme de acum incolo), ci toti acei servitori intelectuali dedicati demontarii Occidentului. Acestia vor fi adevaratii profitori de pe urma dublelor standarde aplicate de catre cei ce sustin a fi pazitorii celor mai valoroase traditii occidentale.
