Prima observaţie este că, într-un an în care Polonia a avut randamente slabe, noi, cu condiţii pedoclimatice mult mai bune (niciodată Podişul Malopolska nu se va putea compara cu Câmpia Română sau cu Crişana), am reuşit să o devansăm. Ar trebuie să zburdăm an de an.
Aceasta dovedeşte forţa agricolă superioară a polonezilor, care rămân totuşi pe locul al patrulea în Europa într-un an slab.
Comisia Europeană estimează pentru România o producţie totală de cereale de 27,3 milioane de tone, faţă de puţin peste 27 milioane de tone anul trecut, conform ultimelor date DG Agri, publicate de Economica.net. Suntem pe locul al treilea, după Franţa (61,6 milioane de tone) şi Germania (38 milioane de tone).
Nu este prima dată când avem astfel de producţii-record în agricultură cu care nu ştim ce să facem pentru că nu avem capacitate de depozitare şi scoatere a producţiei pe pieţele internă şi externă. De câte ori dă Domnul şi cade ploaia când trebuie, avem producţie mare de cereale, aşa cum, de câte ori dă Domnul şi nu plouă când trebuie, avem producţie mare de vin, care este mai zaharat şi devine, peste ani, memorabil.
Prima problemă este că, în mult mai mare măsură decât marii producători occidentali, nu avem irigaţii şi astfel nu dăm apă culturilor când au nevoie.
Paranteză deloc nesemnificativă: avem cele mai bune condiţii din Europa şi printre cele mai bune din lume la cultura nucului, şi totuşi nu noi, ci Franţa este lider, livezile din Hexagon fiind recunoscute pentru productivitatea şi calitatea lor. Aceasta spune mult.
Revenind la irigaţii: este un loc comun (dar şi un mit popular) că după 1990 sistemele de irigaţii comuniste au fost devalizate şi astfel au devenit nefuncţionale. Este corect. Ceea ce nu se spune niciodată e că acele sisteme ingenioase nu se bazau pe modelul occidental de pompare a apei, prin hidrofoare.
Dacă vrem acum să refacem irigaţiile, cred că nu trebuie să le refacem pe cele comuniste, ci să folosim modelul occidental, bazat pe staţii de pompare, mult mai eficient.
Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că investitorii (unii străini, dar şi români, ca Dumitru Muscă, în Crişana) în agricultură sunt altă lume. Ei au sistemele lor, au făcut irigaţii, au portofolii de contracte, de obicei pe relaţia externă şi, în general, s-au descurcat pe cont propriu.
Şi aici ajungem la adevărata mare problemă: piaţa. România nu are o piaţă organizată coerent instituţional a cerealelor şi, în general, a produselor agricole. Marii investitorii se descurcă pe cont propriu, apoi există un soi de clasă medie de cultivatori, care luptă pentru supravieţuire pe pieţe, iar restul terenurilor sunt, cum se spune, pârloagă sau se află în economia de subzistenţă.
Aici ajungem la altă mare durere: ţăranul care are câteva hectare face economie de subzistenţă, nu iese cu produsele sale pe piaţă, pentru că nu-i convine preţul la care vinde, şi atunci îşi ţine în hambar recolta peste iarnă. Cu riscul – pentru că nu are condiţii ca la carte – să-i mucegăiască spre primăvară grâul sau porumbul în hambar.
Ceea ce trebuie să înţelegem este că niciodată nu vom fi respectaţi dacă nu găsim soluţii la aceste probleme sistemice care ne ţin în era medievală a agriculturii. Mă refer la respectul pe care l-am putea câştiga în faţa occidentalilor dacă ar vedea că ştim ce vrem şi facem ce ştim mai bine.
În tradiţia lor colonială multiseculară, francezii, belgienii, britanicii sau spaniolii au reflexul că, dacă văd pe cineva că pleacă în faţa lor capul, îl taie. Dacă ţii capul sus şi te dovedeşti competitiv, în timp, te respectă şi te fac partenerul lor.
Mă mai refer, de pildă, la ce mi-a spus acum mai bine de doi ani, pentru „România liberă“, profesorul clujean Avam Fiţiu, despre felul cum am putea să dezvoltăm ferme familiale bazate pe mica producţie de cereale, folosind exemplul belgian. Universitarul a vorbit despre aceasta în anul 2016 – nicio problemă, a rămas exact ca-n tren.
Este clar că avem forţă agricolă, că putem fi printre marile puteri agricole ale Europei, dar – crede Fiţiu – ceea ce trebuie să ne preocupe în primul rând este să formăm o bază solidă de ferme familiale, care să creeze un motor de prosperitate în mediul rural, apoi, după ce am rezolvat această chestiune, putem să ne gândim să ieşim în lume cu excedentul natural de producţie existent.
Dar, oricum, să terminăm cu mitul României care este grânarul Europei.
