La Muzeul National de Arta Contemporana, avand sediul in Palatul Parlamentului, unde nu prea ai cu ce sa ajungi, mai este inca deschisa o expozitie care nu este expozitie, asa cum a calificat-o directorul muzeului, artistul Mihai Oroveanu. L-am intalnit si am stat putin de vorba, pentru a-mi explica de ce tine mortis sa socoteasca expozitia aceasta o non-expozitie si, mai ales, de ce a intitulat-o „Depozit”.
Mihai Oroveanu a spus urmatoarele: „Noi suntem impotriva ideii de salon. Apoi, un muzeu de arta contemporana nu are cum sa fie ceva static si clasic. Aici, intre limitele bunului-gust trebuie sa socam, sa atragem atentia publicului, sa-i scoatem pe oameni din obiceiurile lor anchilozate”.
Expozitia non-expozitie „Depozit”, criticata de unii artisti deoarece o privesc ca pe o intentie ironica a realizatorului ei, si-a propus un lucru foarte simplu – si pentru aceasta cel care a conceput-o, Mihai Oroveanu, merita felicitat. De-a lungul anilor, chiar si dupa '90, tocmai fiindca la noi n-a prea existat o piata de arta, artistii au fost obligati sa-si ofere lucrarile statului. Acesta le-a achizitionat la preturi, evident, impuse. La urma urmei, cum sa te tocmesti cu statul? Iti da o suma, o primesti – si cu asta, basta.
Din acest motiv, multi artisti, pornind de la prejudecata ca nu vor fi bine platiti si, mai ales, nestiind ce are de gand statul cu lucrarile lor, au oferit spre achizitie lucrari care nu-i reprezentau in cea mai mare masura. De aceea, deschiderea unei asemenea expozitii ii nemultumeste pe multi.
Si totusi, dracul nu este atat de negru, ba chiar nu e negru deloc. M-am plimbat cu Mihai Oroveanu prin toata expozitia – amplasata la etajele 1 si 3 ale muzeului. Expun artisti de valoare, de la Ioana Batranu, Sorin Ilfoveanu, Horia Bernea, Stefan Caltia, Gheorghe I. Anghel, Alin Gheorghiu pana la Darie Dup, Vladimir Setran, Valeriu Mladin, Alexandru Radvan. Nu lipsesc Sorin Dumitrescu, Horia Pastina, Alexandru Chira, Napoleon Tiron, Aurel Vlad, Mircea Roman, Vasile Gorduz, Silvia Radu, Corneliu Vasilescu, Florin Niculiu, Paul Neagu. L-am intrebat pe Mihai Oroveanu care au fost criteriile de concepere a expozitiei. „Nu am avut criterii precise. In primul rand, trebuia respectata ideea de depozit. Oamenii sunt obisnuiti sa vada ce-i la suprafata; cu alte cuvinte, ce li se ingaduie sa vada. Dar sa dam la o parte draperia care ascunde culisele…”
„Cuibul de ciori” a inghitit achizitiile
Intr-adevar, ideea centrala este aceasta: depozit, o zona ascunsa, neglijata, chiar ignorata. Statul a achizitionat lucrarile, dar nu ar fi facut treaba aceasta fara un intermediar. Care era acesta? Comisia de evaluare si achizitii, formata din reprezentanti ai UAP, ai Academiei de Arte, ai Institutului de Istorie a Artei si ai Academiei, critici independenti si, nu in ultimul rand, reprezentanti ai Ministerului Culturii.
Tot Mihai Oroveanu ne explica: „In absenta unor intentii clare din partea statului si in fata ofertei mediocre, dar numeric excesive in raport cu fondurile disponibile din partea artistilor, acest organism nu a putut decat sa caute solutii de compromis. Ultima sesiune de achizitii a fost in 2002, cand MNAC exista deja ca institutie si cand comisia a inclus si un reprezentant al muzeului. In ciuda noilor criterii de selectie si evaluare, achizitionarile nu s-au finalizat nici pana in ziua de azi”. De ce? „Ganditi-va putin cat a costat teapa aceea cu cuib de ciori din Piata Palatului, faceti un mic calcul si veti vedea ca toate fondurile de achizitie au fost topite printr-o trasatura de condei.”
Expozitia-depozit atrage atentia atat asupra unor opere foarte interesante, dovada ca nu au fost oferite spre achizitie lucrari numai de mana a doua – lucrari care prin natura lor nici nu au ce cauta intr-un depozit, ci in muzee si simeze -, cat si asupra unui mecanism deficitar, acela al achizitiei operei de arta de catre stat, ce trebuie sa tina cont de cota pietei si care nu poate avea loc abuziv, ca pe vremuri. Asadar, vizitand expozitia traiesti o dubla experienta: aceea a artei ca atare, pe care o iei ca pe un produs finit, si aceea a relatiei delicate, spinoase, de cele mai multe ori nefericite dintre producator si beneficiar. Lucrau artistii romani pentru depozite? In mare masura, da.
