C ele opt ore petrecute la subsol de Dinu Patriciu in sinistra noapte de 27 spre 28 mai l-au traumatizat grav, prin empatie, si pe cel mai bun prieten al sau, Calin Popescu Tariceanu. L-au afectat atat de tare incat premierul si-a pierdut bunul simt politic. Dovada, discursul din Parlament. O rusine si o sfidare. Tariceanu a elaborat de la tribuna Parlamentului teoria egalului suprem. In ochii lui, Patriciu este mai egal decat ceilalti egali. Egalul suprem. O specie imuna la legi si la Constitutie. La fel judecau si cei de la PSD cand calareau cu telefoane justitia Rodichii. Aflam ca premierul doarme, totusi, cu constiinta impacata. Are curajul sa-i priveasca in ochi „cu exigenta si respect” pe cei apropiati. Pacat. Telefonul dat procurorului general in ziua retinerii lui Dinu Patriciu nu trebuia dat. Punct.
Ce spune mai departe premierul? Aproape fiecare cuvant ii agraveaza situatia: „Nu regret nici un moment ca intr-o situatie de abuz, a trebuit sa fac uz de calitatea oficiala pentru a ma informa”. De unde stia Tariceanu, in 27 mai, ca retinerea lui Patriciu era „o situatie de abuz”? Si chiar daca era, ce putea face el, ca sef al Executivului, sa opreasca abuzul? Sa intervina cumva in treburile justitiei? Sau cele doua puteri sunt cumva separate doar pe hartie?
Aflam apoi ca si-a pierdut cinci ore la Cotroceni discutand cu Traian Basescu „despre caracterul spinos al cazului”. Spinos pentru cine? Pentru el, pentru alti cativa liberali, pentru Rompetrol si, poate, pentru Basescu. In fond, cine e Patriciu? Un particular care face afaceri cu petrol. Punct. Ca orice particular, daca incalca legea, n-are decat sa raspunda. Punct. Ce treaba au aici Guvernul, Presedintia? Care ar urma sa fie finalitatea celor cinci ore de discutii? Poate ca Tariceanu vroia sa alerteze Comisia Europeana, pe George Bush si, de ce nu, pe cei de la NASA. Ca doar nu s-or fi adunat la Cotroceni sa-l barfeasca pe Botos.
Ziarele aveau sa descopere mai tarziu ca petrolistul si-a petrecut o cumplita noapte in arestul politiei cu inca doi infractori. Nicusor Iordan Barsan putrezea acolo de vreo sase luni. Atentie, nu vazuse inca sala de judecata! De sase luni, politia il tot cerceta pentru o golanie de prin Cismigiu! Adica ceva cat se poate de banal si grav in acelasi timp. Premierul n-a auzit, fireste, de Nicusor si il doare in cot de viata lui. Chit ca potentialul abuz, in cazul sau, ar fi ca justitia sa-l gaseasca nevinovat pe Nicusor dupa luni de zile petrecute aiurea in arest. Celalalt, condamnat tot pentru o gainarie, se numea Danut Chirila si astepta cuminte sa fie transferat in penitenciar ca sa-si ispaseasca o pedeapsa de patru ani. Furase un televizor, un potentiometru si cateva casete. Instantaneu, mi-a venit in minte cazul Carmen Paunescu, condamnata la doi ani cu suspendare ca a omorat trei oameni. Pai de ce nu s-o fi revoltat oare Tariceanu si in acest caz? De ce oare n-o fi pus mana pe telefon sa „se informeze”? Sa vada daca nu cumva s-a comis vreun abuz, vreun trafic de influenta, vreo spaga. Cum, nu-l intereseaza soarta lui Carmen Paunescu? Pai de ce? Nici soarta copilului lasat fara sora si parinti? Cum asa?! De ce ar fi Patriciu mai egal decat ei? De ce ar fi el „egalul suprem”? De dragul lui, Tariceanu rastoarna muntii si legile. „Propun sa elaboram un cod de conduita in CSAT pentru situatii critice, confuze sau de criza”. Multumim frumos, nu ne trebuie. Tariceanu legalizeaza prin Codul sau „firul scurt”, periculosul precedent al intimidarii justitiei si al telefoanelor pentru prieteni. Punct.
