Presedintele Basescu a revenit de curand asupra ideii lansate in urma cu cateva luni de a se folosi, pe langa cele circa 30 miliarde de euro ce vor fi primite pana in 2013 din partea UE pentru sustinerea integrarii, credite externe in valoare de inca 30 miliarde euro pentru a face si mai substantial decolajul spre dezvoltare al Romaniei. Aceasta plecand de la faptul ca poate in nici un alt domeniu, decat in cel al datoriei externe, Romania nu se inscrie mai deplin in parametrii de principiu stabiliti de UE pentru tarile membre. In timp ce respectivii parametri stabilesc, in ce priveste datoria externa, ca nivelul maxim admisibil al acesteia poate fi de 60% echivalent PIB, nivelul datoriei externe actuale a Romaniei se afla la jumatatea acestei cote maxime admisibile, ceea ce evidentiaza un potential serios de recurgere la credite externe in continuare.
Intamplator sau nu, a aparut la scurt timp un studiu al Bancii Nationale care aduce in atentie pericolele pe care le atrage indatorarea externa, care sunt prezentate a prinde contur efectiv tocmai in contextul cresterii vertiginoase din ultimul timp a datoriei externe. Aceasta bate deja spre 30 de miliarde de euro si are o componenta privata zdrobitoare (circa doua treimi) care o face extrem de riscanta tocmai prin faptul ca nu este public controlabila. Banca Nationala n-a fost niciodata un fan al indatorarii externe, cunoscand, ca sa spunem asa, „dinauntru” problema si confruntandu-se direct, de-a lungul vremurilor, cu avatarurile acesteia. In cel mai prost an economic postdecembrist (1999), Romania a trecut de putin pe langa intrarea in incetare de plati externe din cauza rambursarilor disproportionate carora trebuia sa le faca fata in contul datoriei externe (altfel modeste) pe care o avea. Si doar o gestiune competenta din partea Bancii Nationale, dublata poate si de o conjunctura norocoasa pe pietele de imprumut internationale, a salvat Romania de la aceasta eventualitate! In orice caz, Banca Nationala a devenit reticenta fata de excese in datoria externa, ajungand poate chiar sa sufle si in iaurt! Dar, fara indoiala, ceea ce o nelinisteste in momentul de fata este tocmai zdrobitoarea componenta privata a datoriei externe. Cea publica, cu care a avut de-a face pana acum, inclusiv in 1999, este controlabila si parghiile la dispozitia guvernului si bancii centrale pot fi folosite cu destul succes in stapanirea unor situatii-limita, in ultima instanta scazandu-se nivelul de trai al populatiei pentru onorarea rambursarilor.
Aceste parghii sunt insa aproape neputincioase in cazul unor datorii private care, din diferite motive, nu ajung a fi rambursate la timp si, intr-o piata de capital nematura si nelichida precum cea romaneasca, riscurile sunt enorme, chiar si la niveluri de datorii mult sub cotele maxim admisibile stabilite in UE. Mai pe sleau spus, Banca Nationala – desi nu va recunoaste deschis acest lucru – se mefiaza nu de cuantumul datoriei externe si nici de cresterea rapida a acesteia, ci de componenta ei privata. Si in special de faptul ca sporirea in continuare a datoriei externe, daca va avea loc, se va produce tot pe seama datoriei private.
Firmele private nu pot fi oprite sa se indatoreze in strainatate. In plus, pozitiile deja dominante, de control in economie, ale capitalului strain, atat bancar, cat si industrial, pot avea efecte strict incontrolabile din punctul de vedere al datoriei externe. Experienta din ultimul timp a aratat ca bancile, toate straine, din Romania au ocolit restrictiile de credit introduse de Banca Nationala tocmai comutand solicitarile interne de imprumut catre bancile-mama din strainatate, deci convertind o potentiala datorie interna intr-o efectiva datorie externa. De asemenea, filialele din Romania ale multinationalelor industriale isi finanteaza expansiunea de aici prin transferuri de fonduri si chiar prin transferuri de active propriu-zise de la societatile-mama din strainatate, sporind astfel datoria externa a Romaniei atat direct, cat si indirect (caci transferurile de active inseamna pentru Romania importuri platite prin credite). Nemaivorbind de faptul ca apelul masiv la credite externe creeaza complicate probleme in stapanirea inflatiei si a deficitului de cont curent extern. Orice credit extern, cand intra in tara, genereaza contrapartida sa in lei, care se adauga masei monetare existente pe piata, punand imediat Bancii Nationale problema „sterilizarii” acestei contrapartide in lei spre a nu se duce in inflatie. Cat despre contributia creditelor la stimularea deficitului extern, aceasta nu prea are nevoie de explicatii, caci nu reprezinta altceva decat a consuma dincolo de cat iti permite buzunarul.
A forta insa folosirea „rezervei” de indatorare externa de catre statul insusi – in ciuda atat a lipsei acestuia de parghii pentru a mai derula strategii de dezvoltare (in conditiile cedarii axei majore a economiei catre capitalul strain), cat si a absentei capacitatii sale institutionale de a cheltui si, mai ales, de a cheltui judicios banul public – ar fi pur si simplu distrugator. Fondurile externe imprumutate ar risca sa se duca pe apa sambetei, urmand sa umfle niscai buzunare private ale unor clienti politici, fara ca tara si populatia sa se aleaga de fapt cu ceva, desi acestea vor plati rambursarea creditelor si dobanzile aferente. Acelasi lucru s-ar intampla si daca statul ar indemna firmele private sa apeleze la credite externe sau chiar le-ar facilita accesul la acestea prin acordarea de garantii guvernamentale. Un caz clasic in care unii se infrupta si altii platesc!
