Exista o vorba larg raspandita, simpla si convingatoare, „uitarea este fatala”. Daca inlocuim primul cuvant, putem obtine enuntul „nepasarea este fatala”. Intr-adevar, ne aflam in luminosul an 2006 si vedem cu dezolare cum se intinde prelata nepasarii peste tarisoara noastra. Sa dam timpul in urma cu vreo 15 ani, sa ajungem deci in primavara lui '91, cand pastorul german Joachim Gauck vizita Romania si ne vorbea despre experienta lui cu dosarele STASI. Il ascultam cu emotie si ne intrebam cand vom reusi si noi sa punem in functiune acele filtre prin care tot ce a insemnat in tara romaneasca Securitate maligna sa se opreasca in sita si sa nu invadeze noile structuri ale puterii.
A trecut timpul… unde am ajuns? Am ajuns. Cu intarzierea care ne caracterizeaza in toate domeniile, am creat in sfarsit un organism hotarat mai mult sau mai putin sa scoata la iveala informatii grave privind trecutul celor care acum ne conduc. Sau doar al unora dintre ei. Dar ' quoi bon? se intreaba multi. Oare agitatia asta de a-i deconspira pe fostii angajati ai Securitatii nu tine tot de oportunismul nostru clasic, legat de data aceasta de apropiata integrare in UE? Adica am tras mata de coada atatia ani, ne-am batut joc de victime facandu-i scapati pe calaii lor si, mai mult, ajutandu-i sa se imbogateasca, am ironizat societatea civila care a facut ce a putut, adica un proces al comunismului prin cultura – mica revansa ce i s-a permis – si acum, fiindca au venit indicatii de la Bruxelles, ne dam peste cap ca sa ne aratam corecti, intransigenti si, evident, morali?
Am plesni de ras daca rasul n-ar contine prea multa amaraciune, dezgust, lehamite. Suntem din ce in ce mai tentati sa credem ca, daca in aceasta tara s-a furat ca-n codru, coruptia este a doua natura, iar omul de rand e neintrerupt supus umilintelor, aceste semne ale inapoierii noastre nu se datoreaza atat „infiltrarilor” din regimul trecut, cat incompetentei, relei vointe, inclinatiei spre hotie si necinste, inclinatie care nu are nicio legatura cu un sistem pur represiv.
Intr-o emisiune televizata, unul dintre invitati s-a scapat si a spus despre T. Melescanu ca a fost inalt ofiter de Securitate. Alt invitat a sarit atunci ca ars, spunand ca o asemenea afirmatie este foarte grava, pentru ca dl Melescanu nu a fost si nici nu e fitecine, ci o personalitate marcanta a politicii noastre post-'89. Cel care a deschis ostilitatile, vrand sa aiba el ultimul cuvant, a scos atunci din gurita un incantator „si ce daca?”. Cu alte cuvinte, calitatea de fost securist nu a lezat cu nimic prestatia respectivului demnitar turnat imediat dupa '89 in cofrajele democratiei. Aici am ajuns. Chiar daca vom fi pusi in fata propriului dosar si ni se va interzice accesul la functii publice, mai degraba ne vom considera victime decat vom fi in stare sa ne intelegem fosta vinovatie. Asa cum Ceausescu cand a murit se credea erou, vechii nostri securisti si acolitii lor care nu vor mai avea de acum incolo functii vor trai un sentiment similar al nedreptatirii. Doar au aparut atatea carti in care la intrebarea pusa „Cine a facut revolutia?” nu intarzie sa produca cel mai obraznic raspuns auzit vreodata. Noi, adica Militia si Securitatea. Adica Ceausescu l-a rasturnat pe Ceausescu!
Desigur, potrivit unei alte vorbe la fel de raspandite, e mai bine mai tarziu decat niciodata, dar acest „tarziu” nu mai poate sa invioreze sufletele oamenilor. Lantul angajatilor de la CNSAS avea o valoare simbolica si era un vestigiu al trecutului in fata caruia prezentul reactioneaza prompt. Sunteti platiti sa stati afara sau sa munciti? Securitatea se deghizeaza in hainele corectitudinii si ale disciplinei. E cel mai proteic animal din fauna lumii.
