De data aceasta e chiar Mircea Cartarescu. Sa citim o poezie inclusa in primul volum al romanului Orbitor. „Imi amintesc, sudoarea iesea printre boabele caldaramului / tin minte alimentara de mahala prabusita pe nori / si norii fugind spre burta mamei, ciocanind acolo cu un miliard de coarne de melc / inghesuindu-se acolo in miliardul de pori / stiu gradinitele, cresele, drumurile de gaz lampant/ inteleg noaptea, noaptea cu gusa endemica/ stelele, umplutura de crizanteme tocate, de artere tocate // revad, te revad ingenuncheata, tate cazute, parul clocotitor, bratul alb intins/ degetele botindu-mi fata/ uriasa, terifica, bomba explodand cu incetinitorul/ musca mare si neagra bazaind in plasa nervilor mei / draga mea, mama, ce nu m-ai nascut niciodata…”
Ne oprim aici. De unde pleaca vraja acestui poem care inrobeste pe oricine l-ar citi? Din capul locului poetul refuza sa faca o metafizica explicita, sa porneasca de undeva de la un nivel superior, cum ar veni spus, sa adopte o poza pretioasa ce ar fi stingherit sigur miscarile sale lirice. Lirismul, asadar, nu este emfatic, declarativ, pretentios. Pot fi voci care sa acuze poezia de ireverentiozitate fata de sentimentul matern si probabil Ð nu stiu Ð au existat…
Ceea ce fascineaza insa este tocmai asa-zisa neimplicare a poetului, insolitul unor asocieri care inrobesc tocmai fiindca stiu sa produca oroare de buna calitate. Am in vedere imaginea arterelor tocate si cate alte imagini de acest fel nu se pot intalni in lirica lui Mircea Cartarescu. Apoi portretul mamei. Acel „tate cazute” nu are nimic degradant. Este in fond o alta imagine a feminitatii nascatoare de Mantuitor din care au fost sterse toate atributele aparent importante, grave, solemne. La un moment dat autorul chiar spune: Nu m-ai nascut niciodata. In alt loc tot despre mama afirma ca este embrionul din burta mintii sale. Iarasi o imagine devastatoare care intregeste viziunea metafizica a lui Mircea Cartarescu potrivit careia spre finalul timpurilor vom ajunge sa dam nastere celor care ne-au nascut. Sau, cum ar veni spus, suntem visele viselor noastre, creaturile creaturilor noastre. Jocul acesta deloc facil care are in centru raportul anterioritate-posteritate formeaza de altminteri o tema majora a Orbitorului, despre care nu-mi amintesc sa se fi spus multe lucruri.
Dar, din nou, trebuie sa evitam filosofia. Alimentara prabusita pe nori este o imagine in acelasi registru, asociind derizoriul unei bacanii de mahala de gigantismul cerului si al corpurilor sale.
Poetul, intr-un fel, dezarmat in fata propriilor sale viziuni de a caror neortodoxie este constient, crede insa fantastic de mult in magnetismul lor artistic, magnetism care, sarind peste tabla de sah a mutatiilor estetice, ne situeaza pana la urma intr-o zona intangibila a frumusetii, vorbind nu doar acestui timp, ci si probabil altor vremuri, straine deocamdata cunoasterii noastre.
