Divergentele dintre fostii aliati din al doilea razboi mondial (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie si Uniunea Sovietica), generate in principal de faptul ca aceasta din urma nu si-a respectat angajamentele de a nu sabota organizarea de alegeri libere in tarile Europei Centrale de Est si Sud-Est, unde au patruns armatele ei, au crescut in intensitate la inceputul anului 1947, pe parcursul Conferintei de pace de la Paris. Concret, sesizand urmarile gafei procentelor, de care erau vinovati Churchill si Roosevelt, prin care jumatate din batranul continent ajunsese sub umbrela Kremlinului, pe parcursul anului 1946 importanti politicieni englezi si americani au incercat sa dreaga busuiocul. Din pacate, mai mult declarativ, prin semnalarea unor abuzuri ale reprezentantilor Moscovei in tarile in care stationau trupele sovietice si in care fusesera impuse regimuri asa-zise democratice. Pe aceasta linie se inscrie o „iesire”, devenita celebra, a fostului premier britanic. Pe 5 martie 1946, invitat de presedintele american Truman la universitatea din Fulton, batranul politician, caruia i se decernase o diploma Honoris Causa a Westminster College, rosteste in fata profesorilor, studentilor si a lui Truman, un discurs incendiar. Cateva fraze sunt semnificative: „De la Stettin la Marea Baltica, pana la Triest la Marea Adriatica, o "cortina de fier" a coborat pe intregul continent european. In spatele ei stau acum capitalele vechilor state din centrul si estul Europei: Varsovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia. Toate aceste faimoase capitale si populatia acestor tari zac acum sub zona de influenta sovietica si toate sunt, sub o forma sau alta, nu numai sub influenta sovietica, dar sunt strict controlate de Moscova. Partidele comuniste, inexistente in aceste state din rasaritul Europei, au fost promovate partide conducatoare si urmaresc peste tot sa obtina un control absolut. Guverne politienesti guverneaza peste tot. Coloana a cincea se infiltreaza pretutindeni, sub controlul Cominternului condus de Moscova. Uniunea Sovietica nu se opreste in agresivitatea ei ideologica decat in fata fortei”. Un discurs intr-adevar surprinzator, o intoarcere cu 180 de grade fata de noaptea de pomina din octombrie 1944, cand acelasi Churchill i-a pus pe tava lui Stalin jumatate din Europa. A vrut el oare sa stearga impresia legata de acea infama noapte? Poate. Din pacate, din pacate – subliniem asta – discursul dur al fostului politician britanic nu a fost urmat si de actiuni de ordin politic, asa cum au sperat cei aflati dincolo de „cortina de fier” la auzul cuvantarii respective. Acest discurs, ca si alte luari de pozitie fata de nenumaratele abuzuri ale rusilor in asa-zisa lor zona de influenta, au ramas simple declaratii. Daca este sa ne referim la Romania, numeroase documente vorbesc chiar despre faptul ca diplomatii britanici si americani acreditati in Romania primisera instructiuni de a nu se angaja in promisiuni prin care sa ii sustina pe reprezentantii partidelor istorice aflate in opozitie.
Iata exprimate suficient de clar motivele disensiunilor instalate intre fostii parteneri ai coalitiei. Si mai clar spus, in vreme ce occidentalii erau interesati de o accelerare a normalizarii vietii economico-sociale pe continent, inclusiv in tarile invinse, rusii, in schimb, actionau prin toate mijloacele pentru a prelungi starea de nesiguranta si lipsuri, specifice conditiilor de dupa razboi. In fapt, aceasta atitudine nu era altceva decat aplicarea cunoscutelor directive ale NKVD, prin care sinistra institutie, folosindu-se de armatele de ocupatie si de guvernele marioneta instaurate in tarile luate sub tutela, prelungea starea de saracie si haos caracteristice perioadei respective. Este cert ca liderii de la Kremlin urmareau manipularea sentimentelor populatiei, saracite si dezorientate. O dovada in acest sens o constituie miscarile populare de amploare, provocate de Moscova si sustinute din umbra, inclusiv financiar intr-o serie de state, precum Italia, Franta, Grecia etc., cat si sprijinul direct dat comunistilor din statele aflate pe orbita de interese ale URSS, practic, unei categorii de populatie considerata drept cea mai saraca si cea mai slab instruita.
Din toate aceste motive, Lumea libera devenise constienta de necesitatea refacerii urgente a economiilor din Europa afectata de razboi, pentru ca respectiva stare de fapt era o sursa de nemultumiri, care deja incepuse sa fie abil speculata de propaganda bolsevica. Un motiv serios deci, pentru contracarea acestor operatiuni perfide. O necesara actiune, in fapt o relansare, pentru ca deja, pana in 1947, guvernul american cheltuise 15 miliarde de dolari cu ajutoare de urgenta (hrana, medicamente, materii prime de baza etc.) acordate tarilor din vestul Europei eliberate de sub ocupatia germana. Se simtea insa nevoia, pe mai departe, de un concept de politica externa, coerent, unitar, care sa dea posibilitatea unei rezolvari pentru trei probleme complexe, strans legate: depasirea crizei legate de reconstructia economica in Europa; rezolvarea chestiunii germane si consolidarea aliantei dintre SUA si statele vest-europene.
Un impuls in acest sens avea sa vina urmare a ideilor lansate pe 5 iunie 1947 de secretarul de stat american George C. Marshall, la Universitatea Harvard, intr-un discurs rostit cu prilejul festivitatii de absolvire a seriei din acel an. Mentionam ca el fusese numit in aceasta functie cu putin timp urma, ca urmare a demisiei din postul respectiv a lui James Byrnes. Practic, opiniile cuprinse in cuvantarea respectiva, la care ne vom referi imediat, ce priveau refacerea economiilor distruse de razboi, erau in concordanta cu doctrina presedintelui Truman, care propunea Europei in intregul ei un program prin care SUA sa continue a ajuta la reorganizarea societatilor devastate de conflagratia mondiala. Motivul de fond era lipsit de orice echivoc – analistii occidentali, prin serviciile secrete ajunsesera la concluzia ca politica Moscovei tintea expansiunea pana la Atlantic. Declarand ca politica Americii „nu este indreptata contra unei tari sau a unei doctrine, ci impotriva foametei, saraciei, disperarii si dezordinii”, scopul clar fiind „renasterea in lume a unei economii care sa functioneze astfel incat sa permita aparitia conditiilor politice si sociale in care institutiile libere pot sa lucreze”, inaltul oficial sublinia ca „…orice guvern ce doreste sa ia parte la reconstructie va beneficia de intreaga cooperare a guvernului Statelor Unite. In schimb, orice executiv care unelteste pentru blocarea refacerii altor tari, nu poate astepta ajutor din partea noastra”. Discursul Secretarului de Stat, in fapt un autentic plan, ce avea sa-i poarte numele, a fost primit imediat cu reactii favorabile. Poate tocmai datorita spiritului vizionar al documentului, autorului avea sa-i fie acordat, in 1953, Premiul Nobel pentru Pace. Revenind la continutul Planului, cum invitatia era, teoretic, si pentru URSS, ministrul de Externe al acestei tari, Viaceslav Molotov, soseste pe 26 iunie la Paris, unde are discutii cu omologii lui, francez si britanic, ca reprezentanti ai celorlalte 14 state occidentale, potentiale beneficiare ale ajutorului american. „Evident”, rusii doreau sa primeasca sustinere financiara, dar in orgoliul lor cereau sa nu existe nici un control in privinta utilizarii fondurilor. O asemenea pretentie nu era insa posibila in democratiile occidentale. Drept care, desi avea nevoie acuta de bani, Moscova a preferat sa renunte la ei, decat sa piarda posibilitatea de a dicta dupa bunul ei plac in tarile din sfera ei de influenta. In consecinta, pe 2 iulie, tratativele sunt sistate. A fost, se poate spune fara a gresi, ca in cunoscutele maxime cu valoare internationala ca, „prostul, pana nu e si fudul, nu e prost destul”, sau ca „vulpea daca n-ajunge la struguri spune ca-s acri”! Cum era si firesc, SUA si 16 natiuni vest-europene nu aveau sa se impiedice de mofturile rusilor, punand in aplicare, dupa aprobarea de catre Congresul american, asa-numitul Program european de reconstructie. In fapt, legea americana de ajutor pentru strainatate a intrat in vigoare la data de 3 aprilie 1948. In temeiul ei, pana la 30 iunie 1952, cele 16 state occidentale selectate pentru acordarea de asistenta financiara (la care a fost inclus si Berlinul de Vest), au primit ajutoare economice sub forma de marfuri si prestari servicii in valoare de peste 13 miliarde dolari (vezi tabelul). Practic, acest sprijin economic a avut efectul unui necesar catalizator, pentru repunerea pe picioare a unor sectoare grav afectate de razboi – electricitate, metalurgie, petrochimie, infrastructura feroviara etc.- ducand la revigorarea ansamblului economiei in tarile beneficiare. De retinut in context ca politica initiata de administratia Truman a pledat pentru cuprinderea in programul de reconstructie si a celor trei zone ale Germaniei, controlate pe atunci de SUA, Marea Britanie si Franta. Concret, in aprilie 1948, guvernatorii militari ai acestora au semnat documentele de finantare specifice, avantajele economice fiind ulterior „mostenite” de Republica Federala Germana, ce ia nastere la 7 octombrie 1949. Practic, includerea tinerei RFG in planul Marshall i-a dat acesteia posibilitatea, pe langa sprijin in domeniile aratate, sa importe alimente de stricta necesitate, materii prime si ingrasaminte fara a cheltui valuta forte (dolari). Se poate spune, deci, ca Planul Marshall avea sa reprezinte pentru RFG sansa de reabilitare a economiei sale, astfel ca, la putini ani dupa razboi, „invinsa” sa devina unul dintre principalele „motoare” ale Europei.
Revenind la sublinierea lui George C. Marshall, ca toate tarile de pe continent ar putea sa beneficieze de prevederile planului american de reconstructie, precizam ca intre statele din sfera de dominatie ruseasca, primele care si-au manifestat dorinta de a profita de acesta au fost Cehoslovacia si Polonia; faptul se explica prin aceea ca, in prima parte a anului 1947, guvernele de la Praga si Varsovia nu erau inca dominate de comunisti. Sperantele lor ca se vor putea bucura de avantajele sus-amintite aveau sa se spulbere rapid, ca urmare a presiunilor venite direct de la Stalin, de a fi refuzate ofertele Washington-ului. Primii ce isi vor dovedi docilitatea vor fi guvernantii de la Belgrad si Sofia – pe 9 iulie 1947. O zi mai tarziu, autoritatile cehe si ungare se vad constranse sa refuze oferta pentru care isi manifestasera, initial, dorinta. In aceeasi zi, tot ca urmare a presiunilor Kremlinului, oficialitatile de la Varsovia comunicau ca renunta la sprijinul financiar decurgand din Planul Marshall. Pe 11 iulie este randul Romaniei, Albaniei si Finlandei sa anunte ca nu mai sunt interesate de propunerea americana, motivul respingerii fiind, desigur, acelasi. Notificarile respective erau emise in ajunul conferintei care, pe 12 iulie, la Paris, avea sa puna bazele Planului Marshall.
Nu multa vreme dupa aceste momente devenise limpede ca, din cauza refuzului URSS de a participa la Planul Marshall, decizie impusa si „satelitilor” ei, „cortina de fier” si cele doua lumi astfel create au devenit o realitate. In mod deosebit, prin politica ei absurda, Moscova a contribuit la formarea unui „bloc” politico-economico-militar, pe care nu si l-ar fi dorit. Din acel moment, deci, datorita „axei” SUA-Europa Occidentala, tarile de pe orbita respectiva au stiut sa profite din plin de ajutorul american. Astfel, pe cand in „capitalismul putred” se instaurau stabilitatea si prosperitatea, in socialismul beneficiar al „luminii de la rasarit”, saracia si stagnarea nu puteau fi eradicate. Din motivele aratate, decalajul deja existent intre cele doua parti ale Europei s-a accentuat si orice om cu judecata normala si-a putut da seama cine a gresit si cine a avut dreptate alegand sau respingand Planul Marshall.
Ajutorul american prin Planul Marshall
(milioane dolari)
Marea Britanie 3.389,8
Franta 2.713,6
Italia 1.508,8
Germania de Vest 1.390
Olanda 1.083,5
Grecia 706,7
Austria 677,8
Belgia si Luxemburg 559,3
Danemarca 273
Norvegia 255,3
Turcia 225,1
Irlanda 147,5
Suedia 107,3
Portugalia 51,2
Islanda 29,3
Nota aldine: Pentru o estimare mai corecta a ceea ce insemna valoarea dolarului american in acei ani, va spunem ca celebra „Broscuta” Volkswagen putea fi cumparata, nou-nouta, cu 2000 dolari. Sumele ar trebui, pentru a avea o imagine mai reala a ajutorului american, inmultite de 10-12 ori cel putin.
