Sigur că simpatia nu poate fi stârnită decât acolo unde există receptori, un cadru social disponibil empatiei, nu în spațiul închis al hulitorilor, așa-numitul dead-set, din strategia de comunicare politică americană, fiind prezumtiv ostil.
Intenția reporterului a fost percepută în două moduri. Ca un atac la adresa premierului sau ca o informație ce trebuia adusă la cunoștința publicului.
Atât timp cât mama nu a ținut secretă adopția copilului, întreg cercul de prieteni cunoscând acest lucru – și, cel mai important, Victor (pentru că așa îl cheamă pe fiu) de mic a știut că mama lui naturală e în altă parte –, nu e o chestiune de viață și de moarte momentul apariției informației. Promotorii jihadului permanent consideră monstruoasă această taină. Discreția nu e echivalentă ascunderii adevărului. Căutătorii în tulumbele realității fac spectacol chiar și cu un telefon aprins. Cum să nu se dea în spectacol tocmai acum, când s-au gândit că îi dau lovitura de grație celui mai hulit dintre toți prim-miniștrii ultimului secol?
În anii ’90, condițiile din orfelinate erau groaznice. În acea vreme, mulți cetățeni străini, îngroziți de reportajele din mass-media occidentală, au decis să adopte câțiva dintre nefericiții soartei. Principiul adopției interne era de domeniul viitorului. Românii aveau alte griji decât soarta semenilor uitați prin instituții.
Gestul fostei profesoare Viorica Dăncilă, la o vârstă fragedă, când orice era posibil, de a înfia un copil pare și mai onorant în cadrul secvențial al unei epoci în care micuții mâncau varul de pe pereți.
Puțină lume știe că problema copiilor instituționalizați n-a sensibilizat la acea vreme pe nimeni. A trebuit ca un congresman american, pe numele său Burt Gurdon, să facă o interpelare în Congresul american, amenințând că va cere retragerea Clauzei Națiunii cele mai Privilegiate, un agreement necesar schimburilor comerciale și nu numai, pentru ca autoritățile române să aibă o reacție față de un film monstruos apărut pe NBC despre copiii dintr-un orfelinat de lângă Galați care mânjeau cu fecale pereții încăperilor în care își duceau veacul.
Sigur că de-abia atunci am înțeles cine a stat în spatele acestui film îngrozitor și cine a avut interesul să stârnească o presiune publică pentru schimbarea legii adopțiilor din România. Nu voi intra în acest detaliu, doar voi menționa că la teledon-ul organizat într-o seară de duminică s-au strâns peste un milion de dolari pentru ajutorarea instituției din România. Poate cunoscând problema și ce se ascunde în spatele evidențelor, am refuzat propunerea unui fost prim-ministru de a fi președintele Comitetului Național privind adopțiile. Știam eu ce știam…
Am obișnuit mulți ani să dau acest exemplu despre cum grupurile de interese încheagă strategii de luptă, în vederea obținerii beneficiului scontat. În cazul acesta, nu numai „fericirea“ copiilor, ci și a părinților adoptivi. Prin anii 2004, am descoperit că printre cursanții mei era un domn care avea un post, la acea vreme, în acea instituție. Așa mi-am dat seama că teledon-ul a fost chiar o afacere. La Galați au ajuns în jur de 30.000 de dolari. Ce au obținut stakeholderii? Modificarea Legii adopțiilor, facilitând adopția internațională, atât de cerută de către anumite grupuri de interese.
La acea vreme nu existau rețelele sociale. Mânuitorii umbrelor știau și atunci ce rol are stimularea emoțiilor. Practicile erau, și atunci, și acum, la fel, doar instrumentele fiind diferite. Nimic nou sub soare.
Revenind la informația aruncată drept „bombă“ de către jurnaliștii de la „Libertatea“, despre faptul că fiul Vioricăi Dăncilă este adoptat, e de comentat și unghiul rolului presei.
Ai informația? O dai sau nu o dai? Este în interes public viața de familie a unui demnitar? Cazul Monica Lewinski a apărut la început doar într-un tabloid. Ulterior, subiectul a ajuns în toată presa.
Înainte de a comenta, ar trebui să cunoaștem structura și rolurile media. Există tabloide, pe de o parte, ziare care vând senzaționalul, având un tiraj enorm, și gazete quality, care cântăresc greutățile din balanța interesului public vs viața privată. Această informație trebuia dată sau codurile etice spun că nu?
Depinde cine o publică. În mass-media occidentală există o astfel de dezbatere de decenii. Scriem despre aventurile prinților moștenitori ai Regatului Marii Britanii sau nu?
În general, tabloidele au tiraje imense. În SUA ele se vând doar la grocery. În Germania se țin în sertar. Un om politic important din CDU mi-a spus că „Build“-ul nu se citește ca o gazetă normală, în fotoliu și cu ziarul ținut într-un unghi de 45 de grade față de sol. Ci orizontal, în sertar. De ce? Ca să nu te vadă colegii.
Deci în peisajul bogat al mass-media stilul tabloid și cel quality conviețuiesc. Dar nu se întrepătrund. Niciodată un director de ziar de scandal nu va fi chemat la dineuri oficiale sau la Casele Regale. Sunt riscuri asumate. La fel ca acela de a găsi o genă nărăvașă la un copil adoptat. Dar viața întreagă e un risc.
Mai mult echilibru nu e deloc dăunător, ci dimpotrivă. Acum nu e nicio pagubă că un coleg de-al nostru, obișnuit să comenteze dacă a fost sau nu a fost offside la o incursiune în terenul advers, s-a reprofilat căutând offside-urile politicienilor. Că nu participă la dineurile din Sala Tronului, asta poate nici nu-l interesează. Nici eu nu mă dau în vânt după sindrofii oficiale, dar nici nu scriu despre viața privată a oamenilor politici. E un obicei de care nu mă pot dezvăța.
