„La picioarele tale oceanul se desfasoara ca un covor, muntii sunt peretii unui circ, vazduhul e deasupra precum valul rotunjit al acestui teatru iar de aici respiram gandurile Domnului ca pe un parfum. Vezi? Furtunile care zdrobesc vasele incarcate cu oameni par de aici simple clocotiri iar daca-ti ridici capul deasupra, totul e albastru. Iata, ca o diadema de stele. Aici dispar nuantele expresiilor pamantesti. Sprijinita de aceasta natura pe care spatiul a rafinat-o, nu simti in tine mai multa profunzime decat suflet? Nu ai mai multa maretie decat entuziasm? Mai multa energie decat vointa? Nu ai parte de senzatii al caror interpret nu se mai afla in noi? Nu simti ca prinzi aripi? Sa ne rugam.”
Pariez ca nu va dati seama cui apartin aceste randuri. Poate sunteti tentati sa credeti ca ar fi ale lui Novalis, decupate din unul din romanele sale romantice precum Discipolii din Sais sau Heinrich von Ofterdingen sau ale altui autor din romantismul german cetos si strabatut de stranii iluminari. Nu, nici vorba, randurile sunt din romanul lui Balzac, Seraphita, care-i placea enorm lui Mircea Eliade si din care citea de cate ori avea timp, un roman ca o bijuterie de gheata inflacarata sau invapaiata, de o rara frumusete. Nu intamplator in carte este vorba de fiordurile norvegiene, de acel sat magic aflat intre Trondheim si Oslo, pe vremea lui Balzac capitala Norvegiei se chema Christiania. Acolo intr-un asemenea peisaj desprins parca din panzele lui Caspar David Friedrich au loc cele mai stranii intamplari, epifania este ca la ea acasa, erosul are intr-adevar puteri cosmice iar personajele nu mai au nici o legatura cu istoria banala. Balzac, marele realist, autorul celor mai amanuntite investigatii privind societatea vremii sale, a regelui bancher, Ludovic Filip d'Orleans, avea asemenea momente de inaripare cand, precum personajele sale, reusea sa-si ia zborul si sa viseze cu ochii larg deschisi. Nu am cunostinta ca el sa fi ajuns pe acele locuri apropiate, desigur, lui Hamsun ori Ibsen, dar iata ca, turist sau nu pe acele meleaguri, le-a surprins excelent in suprafirescul lor zugravindu-le extatic, la incrucisarea dintre cer si pamant. Intrebarile puse de Seraphitus sunt pline de miez: Nu simti in tine mai multa profunzime decat suflet? Mai multa maretie decat entuziasm? Sa retinem: mai multa maretie decat entuziasm! Desi entuziasmul reprezinta salasul zeului in om, de data aceasta scriitorul considera ca maretia este superioara in sensul in care aflat la o anumita altitudine, avand deja o statiune, ai capatat pacea, fixitatea, durabilitatea si din aceasta cauza tot ceea ce e miscare, ascensiune, dinamism nu mai are aceeasi importanta. Balzac intuieste asadar un orizont precrestin, inspirat parca din marile mituri germanice, pentru care puterea si extazul depaseau umilinta si dorinta de rascumparare. Nu mai trebuie sa fii mic ca sa ajungi dincolo mare, aici maretia intrece orice expiere prealabila iar protagonistii neprihaniti apartin inca de aici, de pe pamant, paradisului. Probabil ca in urma cu aproape doua veacuri asemenea stari mai erau posibile, acum orice superbie e perisabila si deci vulnerabila in fata ironiei.
