Cazimirade si severinade
Intr-o recenta placheta de amintiri, publicata in „Romania Literara”, fostul deputat pesedist si universitar Stefan Cazimir vorbeste, cu duiosie, despre infiintarea, impreuna cu ziaristul Octavian Andronic, in februarie 1990, a „Partidului liber schimbist”. Cazimir subliniaza ca a strans rapid 251 de semnaturi necesare atunci pentru infiintarea unui partid politic si ca Tribunalul Municipiului Bucuresti, avand simtul „umorului”, a dispus inregistrarea legala a nazbatiei diversioniste prin care omul lui Ion Iliescu intra ulterior in Parlament. Dl. Cazimir face abstractie de contextul politic haotic provocat deliberat de Ion Iliescu cu explozia de partide minuscule prin care dorea sa contracareze impactul previzibil al reaparitiei partidelor istorice: PNT, PNL, PSD – Titel Petrescu, dar si amenintarea potentiala a varfurilor intelectuale profund anticomuniste.
Reconsiderand „politic corect” evenimentul descris trunchiat de Stefan Cazimir, se cuvine a fi reamintite involutiile penibile si ale altor intelectuali de stanga cenusie in ultimii 15 ani, mai ales ca marea majoritate a elitei noastre intelectuale a primit cu rezerva, chiar cu ostilitate explicabila, regruparea in jurul „emanatilor” lui Ion Iliescu a cohortelor de activisti PCR si securisti reconvertiti la capitalism de „cumetrie” si economia de piata, cu surse de „aport valutar special”. Printre inconditionalii lui I. Iliescu trebuie amintit, alaturi de Adrian Paunescu, dar cu alta extractie, pe Aurel Dragos Munteanu, patronul TVRLibera in primele luni din 1990, devenit complice la manipularea prin televiziune a opiniei publice in perioada postdecembrista cea mai fierbinte, desi era creditat de o meritata pozitie de disident al anilor '80. Ulterior, I. Iliescu il trimite ambasador la ONU, apoi la Washington, fiind singurul exemplu cunoscut de ambasador, finantat concomitent ca bursier al statului de acreditare intr-o universitate americana. Ulterior, situatia insolita si inacceptabila pe plan etic a luat sfarsit, A.D. Munteanu demisionand si ramanand definitiv in SUA.
Un alt intelectual, fost disident, Razvan Theodorescu a intrat in memoria publica ca director al TVR in timpul mineriadei sangeroase din 13 – 15 iunie 1990, calitate in care, prin obedienta absoluta fata de I. Iliescu, a devenit complice moral al puterii criptocomuniste in evenimentele care ne-au distrus catastrofal imaginea tarii in lumea civilizata. Mai recent, in 2004, omul de cultura pesedist s-a ilustrat penibil in incidentul de la Montreal, cand a insultat birjareste pe reprezentantii diasporei romane, nemultumiti de prezenta in metropola canadiana a lui I. Iliescu, iesire dezonoranta, care fixeaza definitiv locul acestui universitar, de la care se astepta mai mult.
Deceptionante apar pentru opinia publica evolutiile sinuoase ale altor cativa oameni de cultura reputati, cum ar fi talentatul scriitor Augustin Buzura, caruia 15 ani la conducerea Fundatiei Culturale Romane si sprijinul calduros al lui I. Iliescu i-au alterat pozitia si presupusa echidistanta a creatorului; sau cazul mult mediatizat al scriitorului Eugen Uricariu, caruia PSD i-a oferit un secretariat de stat la MAE, pozitie in care s-a ilustrat prin lansarea de insulte Arhiepiscopului Pimen al Sucevei, vinovat de a fi criticat pe „divinul” Nastase. Apoi, un dosar de Securitate incriminant pentru scriitor, a precipitat iesirea sa din viata politica si presedintia Uniunii Scriitorilor.
Pozitii politice controversate au adoptat de-a lungul ultimilor ani scriitorul Nicolae Breban, care declara ritos ca adevaratele capodopere sunt zamislite sub dictatura (!) sau criticul literar Eugen Simion, devenit presedinte al Academiei pe valul „apolitismului” iliescian, partizan al unei presedintii pe viata a Forumului nemuritorilor. Domnia sa a gasit de cuviinta sa confere onoarea de membru al Academiei controversatului patriarh Teoctist, mentinand totodata in inalta institutie figuri mult discutabile, adesea relicve ale trecutului, in timp ce mari personalitati culturale ca Nicolae Manolescu (doar corespondent), Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici si altii (sa nu-l uitam pe eruditul Adrian Marino, recent decedat) au usile Academiei ferecate, din invidii meschine si preferinte politice.
Ultimul exemplu lateral, care ar merita luat in discutie doar ca ingredient de condei, este politicianul-intelectual de sorginte Stefan Gheorghista Adrian Severin, foarte mediatizat recent pentru ultima sa megagafa. Jongland inconstient cu termeni sensibili – autohtoni, alogeni -, desi prin demnitatile avute ar fi trebuit sa aiba proprietatea termenilor, dl. Severin nu are scuza senectutii fostului sau lider de partid si nici a confuziei unei formule chimice, fie ea a apei. A fost ministru de Externe, ce-i drept foarte modest, legandu-si numele de un tratat politic cu Ucraina, inoportun in forma sa actuala si cu impact dureros pentru „autohtoni”, a fost si demnitar european, familiarizat, in principiu, cu problematica discriminarilor etnice. Nu are deci scuze pentru revarsarea insalubra a urii sale contra lui Traian Basescu, sub forma unui „Doctorat in bezna mintii” cum scria inspirat un cunoscut publicist.
La peste 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989, cu tragedia criminala a sutelor de victime nevinovate si esecul devenirii noastre ulterioare, adevarata elita intelectuala romaneasca ramane cu obstinatie in afara vietii politice active, pozitie explicabila conjunctural, dar cu efecte dramatice pe termen lung.
