Desi anii au trecut in goana, intalnindu-l pe dl Alexandru Repan mi-am dat seama ca domnia sa a facut un pact cu timpul: este neschimbat. Ca a fost fratele mijlociu din „Fratii Karamazov”, fermecatorul Claudiu din „Hamlet” sau securistul abject din „Lumini si umbre”, acest talent al teatrului romanesc inca nu renunta. Continua sa ne uimeasca cu puterea sa de a supune aceasta arta. Hobby-ul sau este teatrul, iar meseria sa este viata.
– Ce inseamna teatrul pentru dl Alexandru Repan?
– De foarte multe ori mi-a fost pusa aceasta intrebare si nu am stiut sa raspund. De cate ori am fost intrebat ce hobby am, am preferat sa tac pentru ca nu stiam. Acum insa stiu si va voi spune: hobby-ul meu este teatrul iar meseria este viata.
– Care au fost inceputurile dvs. ca actor? Cand ati facut primii pasi in teatru?
– Inceputurile mele ca actor au fost in clasa a V-a, cand am urcat pentru prima data pe scena intr-o piesa de Caragiale, iar in clasa a VI-a am facut si prima regie punand in scena „Scrisoarea a III-a” a lui Mihai Eminescu, unde am si jucat rolul lui Baiazid. Dupa ce am terminat liceul, am intrat la Facultatea de Istorie, unde am si facut cinci ani de istorie, dar mai mult am facut cinci ani de teatru la Casa de cultura a studentilor. Am jucat, am si montat cateva piese. Asa ca in anul 1961, cand am intrat la Institutul de Teatru, jucasem ceva. Iar pe vremea aceea „miscarea de amator” era inca o mare placere a studentilor, miscare ce mai tarziu avea sa se numeasca „Cantarea Romaniei”. Si toti acei studenti care faceam „teatru de amatori” atunci il faceam cu atentie si cu dragoste si deci cei cinci ani de asemenea teatru nu au reusit sa ma deprofesionalizeze, ci, dimpotriva, sa ma initieze in aceasta arta. Cu atat mai mult cu cat veneau actori de la Teatrul National, veneau regizori care ne ajutau. A fost unul dintre cele mai placute momente din viata mea. In anul 1965, o data cu terminarea Institutului de Teatru, a inceput, sa zic asa, cariera de profesionist, cariera care dureaza de vreo 40 de ani.
– Cu Teatrul Nottara cand v-ati „logodit”?
– La trei-patru ani dupa ce am terminat institutul, am jucat putin la un teatru din Brasov si la un alt teatru care a disparut de mult si fizic, si faptic, si teoretic, se numea „Teatrul de la Vrancea”, dupa care, gratie lui Horia Lovinescu, am reusit sa „ma logodesc”, dupa cum bine ati spus, cu Nottara, unde sunt si astazi.
– Nu este nici un secret ca de-a lungul vremii multe admiratoare au suspinat dupa dvs., rostind in taina: „Ce barbat frumos!”. A fost importanta frumusetea in cariera dvs. sau este ea importanta in viata unui actor?
– Nu cred ca trebuie sa fie neaparat vorba despre acea frumuste angelica. Mai degraba as numi-o „fizic de teatru”. Trebuie sa ai un fizic interesant, un fizic de care sa se lipeasca privirea spectatorului. Poti fi un urat interesant, frumos sau comic, inalt sau slab. In orice caz, dupa ce joci ceva sau mai mult, este necesar sa te recunoasca lumea pe strada. Pentru ca meseria asta, pe cat pare ea de frumoasa, este si o meserie tragica. De ce spun asta? Daca la un moment dat intr-un cerc de necunoscuti te poti prezenta „profesor Repan” sau „inginer Repan”, este simplu si logic. Dar daca te prezinti „Alexandru Repan” si interlocutorul tau se intreaba cu ce te ocupi, atunci devine tragic. Asa ca singura care exclude posibilitatea de a fi actor este banalitatea. Atat banalitatea fizicului, cat si banalitatea sufletului.
– Aveti doi baieti. Credeti ca la un moment dat vor calca pe urmele tatalui?
– Nu stiu inca, pentru ca sunt destul de mici – 10 si 12 ani – si nu-si fac planuri de viitor. Asta este, pe mine barza m-a vizitat destul de tarziu, dar, vorba francezului, „sunt un tata batran, dar fericit”.
– Observ un afis cu dvs. in prim-plan. Despre ce este vorba?
– Este vorba despre o premiera, un musicall, de fapt o comedie muzical-metafizica de Mihai Ispirescu, „Petrecere intr-un pian cu coada”, in care am facut si regia si joc si rolul principal, un spectacol, cred eu, foarte incitant pentru public. Am mai scos o premiera, „Vizitatorul”, in care este vorba despre o noapte de semicosmar a lui Freud. Acesta, inainte de a pleca din Viena, intalneste un individ care pretinde ca este Dumnezeu sau poate fi chiar Dumnezeu. Asta insa va hotari publicul dupa vizionarea piesei. Tot ce pot sa spun este ca la un moment dat apare un dialog superb intre Freud si Dumnezeu.
O alta piesa pe care am mai facut-o, in colaborare cu Teatrul din Resita, „Richard al III-lea nu va mai avea loc”, este una de exceptie. Ea a fost montata atat in limba romana, cat si in limba franceza, cu care am si facut un turneu frumos si interesant in Franta. Deci am avut, destul de mult de lucru anul acesta iar acum ma pregatesc, cu ajutorul lui Dumnezeu si al conducerii Teatrului „Nottara”, sa montez un spectacol. Este vorba despre un vis foarte vechi al meu, de a monta un spectacol de marionete, cu muzica si dans. Este un spectacol complicat, destul de tehnic, in care va trebui sa cerem ajutorul teatrelor de specialitate intrucat papusa si marioneta reprezinta un domeniu special si foarte inchis, unde sunt putini specialisti. Nu te poti apropia de el ca amator, dar, daca vom reusi sa il realizam, cred ca va fi un spectacol foarte bun, cu atat mai mult cu cat „il coc” de multa vreme. Am sa tin inca in sinea mea titlul piesei.
– Dupa un an atat de plin ce veti face in aceasta vara? Cum va veti petrece vacanta?
– Vedeti, o data cu varsta, petrecerile incep sa-si piarda din ce in ce mai mult sensul. Aceasta meserie a noastra nu prea beneficiaza de concedii. Dupa o luna sau doua in care nu te mai urci pe scena, dupa ce ai jucat atata amar de vreme, de fiecare data ai senzatia ca o iei de la inceput. In meseria asta este pacat sa stai degeaba toata vara. Nu stiu ce voi face in aceasta vacanta, daca voi avea vreo propunere care sa ma incite. Daca nu, voi face ca orice roman in tranzitie, sa ma plimb de colo-colo. Mai putin cu copiii, pentru ca au mai crescut si am dori sa-i lasam sa-si ia zborul singuri, trimitandu-i prin tabere.
