Atunci cand, volens-volens, am invatat marxismul in facultate, "biblia" era o carte intitulata "Curs scurt de istorie a partidului comunist (b) al URSS"
Paranteza (b) era importanta pentru a-i deosebi pe "bunii" bolsevici (cuvant care imi suna mai odios chiar de cat acela de comunisti), de "raii" de mensevici, acoperiti de toate invectivele.
Istoria partidului (b) se reducea la o serie de lupte pe care tovarasul Stalin le dusese impotriva a tot felul de inraiti deviationisti care, cu o insistenta diabolica, se abateau de la linia justa.
Rand pe rand mensevicii, trotkistii, Kamenev, Buharin, Zinoviev, si mai cati altii scorneau tot soiul de devieri, ba de stanga, ba de dreapta.
Norocul partidului fusese clarviziunea tovarasului Stalin, care cu rabdare si intelepciune, explicase de fiecare data cu ce greseau respectivii, scriind cate o geniala lucrare de corectare.
Despre cat de bland fusesera corectati deviationistii nu se spunea nimic…
Am aflat, mai tarziu, cum dispareau de pe fotografiile de grup, abil retusati si inlocuiti cu cate un ghiveci de flori!
Profesorul care ne preda „stiinta stiintelor”, cum zicea el, nu era altul decat temutul tovaras Silviu Brucan, sef al catedrei de "stiinte sociale" din Institutul de Constructii din Bucuresti.
De dansul mi-este legata una dintre cele mai interesante amintiri din facultate, un moment de mica teroare.
Era in iunie 1953 si dadeam, la sfarsitul anului III, ultimul examen de stiinte sociale, cel de economie politica.
Tocisem bine toata materia si, in plus, eram pregatit si cu o provizie de invective la adresa lui Iuda-Tito, pentru eventualitatea unor intrebari suplimentare, pe care stiam ca tovarasul Brucan avea obiceiul sa le puna.
Atunci cand mi-a venit randul, am debitat rapid raspunsurile la cele 3 intrebari de pe bilet si profesorul a parut multumit.
– „Sa-ti pun o intrebare suplimentara” a rostit dansul, „cine sunt membrii biroului politic al partidului?”
Ca in fiecare sala de curs, si in cea in care ne aflam, portretele acestora erau atarnate pe perete. Dar tocmai in spatele meu!
Pe vremea aceea numarul tovarasilor crescuse, nu stiu de ce, de la 5 la 7.
Am spus corect 6 dintre ei dar la al 7-lea am comis o greseala: in loc de Alexandru Moghioros, am spus Ianos Fazekas.
Silviu Brucan s-a incruntat si mi-a spus pe un ton rastit:
– „Iti pusesem "foarte bine" dar l-am redus la "bine". Mai gandeste-te”.
Tot felul de nume mi se invarteau in cap. Stiam ca este un nume unguresc dar eram incapabil sa mi-l amintesc.
– „Ludovic Fazekas”, am rostit nu prea sigur.
De data aceasta examinatorul s-a infuriat de-a binelea.
– „Iti transform "bine"-le in "suficient". Mai gandeste-te si daca nu stii, te trantesc!”.
Era grav, pentru ca daca ratam un examen pierdeam bursa, atat de pretioasa.
Dar in acea clipa de tensiune numele tovarasului tot nu-mi venea in minte.
In acel moment dramatic, am fost salvat de asistenta, care era la catedra, alaturi de profesor.
Ea i-a soptit acestuia ceva, poate ca aveam „foarte bine" la toate examenele de specialitate.
Silviu Brucan s-a induplecat si mi-a spus, scarbit:
– „Du-te, du-te, ti-am lasat "suficient", dar sa stii ca e foarte grav sa nu cunosti conducerea partidului.
Am scapat usor, deoarece alti studenti au patit-o cu el si mai rau.
Un caz de care imi amintesc s-a petrecut la ora de curs a magistrului, in aula facultatii de Drept, unde erau grupate facultati ale institutului.
Seful de catedra sosea totdeauna urmat de un cortegiu de asistenti, ce luau loc in spatele sau. Dupa ce incepea sa vorbeasca, era foarte sever in privinta linistii ce trebuia sa domneasca in sala.
Intr-o zi, un student putin intarziat s-a strecurat in varful picioarelor, undeva sus de tot in fundul amfiteatrului, dar un mic scartait l-a tradat.
– „Dumneata, dumneata, ridica-te in picioare” i-a poruncit profesorul furios. „Cum te cheama?”.
Biata victima si-a spus, tremurand, numele.
– „Ce-i tatal dumitale?”
– „Taran mijlocas”-a mai putut rosti nenorocitul.
– „Minti!” a racnit magistrul. „E sigur chiabur”.
Apoi catre asistenti:
– „Sa cercetati, si daca e chiabur, sa fie dat afara”.
Si intorcandu-se catre sala:
-„Asa va crestem la sanul clasei muncitoare, naparci intelectuale!”.
Absolut autentic.
Apoi si-a reluat cursul, de unde il intrerupsese.
Acesta era Silviu Brucan al anilor '50, intransigent si vehement, atat la catedra cat si in paginile „Scanteii”.
O elementara decenta i-ar fi cerut ca, dupa Revolutie, sa se ascunda ca in gaura de sarpe, multumit ca nu este tras la raspundere pentru crima de intoxicare a constiintelor timp de zeci de ani.
Dar transformat in mare politolog, publica de zor si ne da lectii de la televiziune.
