Un recent sondaj sociologic a aratat ca tinerii romani, de regula cei care au o anumita pregatire, sunt decisi in proportie de 90 la suta sa paraseasca tara. Poate niciodata ca acum dorinta de-a-ti face un rost in alta parte nu ni se dezvaluie cu mai multa agresivitate. Ce inseamna aceasta? Ca in ciuda eforturilor facute de politicieni, in ciuda celor doua tinte atinse, integrarea in NATO si UE, tinerii nu mai au incredere in viitorul tarii lor. Doar asta este singura concluzie logica : pleci din tara ta fiindca aici nu mai ai ce face dupa cum pe un plan mai jos te transferi dintr-un loc de munca in altul ca sa castigi mai bine sau fiindca nu te mai intelegi cu vechii colegi.
Publicam acum un text bulversant venind tocmai de la un om tanar care prin radicalitatea vederilor sale curma parca orice speranta. Autorul este Letitia Campan, absolventa a Facultatii de stiinte politice din Cluj, sectia jurnalism, a mai publicat pana acum in volumele experimentale A doua curte a miracolelor (2004) si Made in Romania, subculturi urbane la sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI (2005), volume coordonate de cea care i-a fost profesor, Ruxandra Cesereanu. De asemenea, tanara a lucrat temporar ca jurnalist pentru Ziarul Clujeanul.
Avem de-a face asadar cu un text radical in care orice roman se poate privi ca dupa aceea sa se intrebe : oare chiar asa suntem noi? Pe unii asemenea opinii ii pot supara foarte tare. Exista, se stie, un nationalism prost dirijat, anticultural si antiintelectual care, folosind niste locuri comune, clisee de duzina ingurgitate din gimnaziu, ii pun la zid pe cei care indraznesc sa se ia de patrimoniul fiintei nationale. Nu-i vorba ca si cealalta extrema impinsa pana in panzele albe face rau. Romanii nu sunt mai prosti sau mai ticalosi decat alte popoare, dar, din pacate, defectele noastre prin felul cum sunt ipostaziate ajung sa umbreasca tot ce este calitate in noi.
Nici nu stii de fapt cum sa pastrezi linia de echilibru si de mijloc intre mandria de-a fi roman si rusinea de-a fi tot roman. Cu toate acestea, intrebarea pusa in titlu revine cu un fel de furie: de ce? De ce sunt tinerii acum atat de suparati pe tara lor, pe trecutul tarii lor, pe generatiile varstnice? D. Draghicescu scria cu aproape o suta de ani in urma: noi traim prea numai pentru clipa de acum si prea neglijam sistematic ce tine de viitor… De unde aceasta nepasare pentru ziua de maine? De unde aceasta neprevedere? Faptul ca romanul nu se gandeste la viitor poate sa fie explicat prin vitregia conditiilor istorice care nu l-au crutat si i-au marcat existenta. Cum sa-si mai faca planuri daca oricand poate fi spulberat? Dar acum prin cele doua integrari reusite nu ar trebui sa avem deplina incedere in viitor, sa nu ne mai temem de nimic, sa punem pe roate cele mai indraznete proiecte ? De ce atunci sondajele sunt catastrofale iar tinerii vor sa-si ia lumea in cap? De ce vedem numai defecte si nu mai recunoastem nici o raza de lumina? Negativismul poate fi la o adica si o atitudine stilistica, fara resort launtric, dar nu cred ca e asa. Revolta si scarba subliniate constant o sa ajunga sa faca omul nou, exact la antipodul celui vazut de patrioti luminati sau de dict
