L-am descoperit pe Virgil Ierunca in 1976 – deci acum treizeci de ani -, cand la emisiunea Povestea vorbei, pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate, tinuta saptamanal la Europa libera, prezenta ororile de la inchisoarea din Pitesti, incepute chiar de Sfantul Nicolae al anului 1949. Atunci nu aveam de unde sa stiu ca peste 14 ani se va infiinta editura Humanitas intr-o tara eliberata de Ceausescu, iar prima carte pe care o va publica directorul editurii, filosoful Gabriel Liiceanu, va fi chiar Fenomenul Pitesti, autor nimeni altul decat Virgil Ierunca.
Emisiunile sale de atunci, din primavara lui 1976, au fost cutremuratoare. Nu le pot compara decat cu ce auzisem cu trei ani inainte, in martie 1973, atunci cand tot Europa libera a facut o evocare la fel de impresionanta a celui care murise doar cu douazeci de ani in urma, Iosif Visarionovici Stalin. Cea de-a treia emisiune teribila a Europei libere a fost in decembrie 1989, mai exact pe 20, cand Neculai Constantin Munteanu a prezentat inregistrarile de la Timisoara din seara lui 17…
Dar ma intorc la Virgil Ierunca despre care am aflat stupefiat cu o saptamana in urma ca nu mai este in aceasta lume. Ciudat, aveam impresia ca nu va muri niciodata. Alaturi de Monica Lovinescu, nu a fost doar o simpla persoana, care la un moment dat dispare si deci poate fi inlocuita cu alta, ci un simbol. Virgil Ierunca era intr-adevar de neinlocuit si daca in acest inceput de toamna, dupa ce doar cu o luna in urma implinise 86 de ani, nu se mai afla printre noi si a trecut si el Styxul ca orice muritor care asculta de lege mai presus de vanitate, acest lucru ne lasa fara glas si intelegem ca nu numai oamenii mor, ci si simbolurile, ceea ce intr-un fel este mult mai grav.
Exceptional cunoscator al literaturii franceze si al literaturii romane, al literaturii in general, Virgil Ierunca a avut gratia de a nu privi faptul artistic doar ca pe un produs tehnicist, rece, fara suflet. Ascultandu-l cand prezenta o carte iar apoi citindu-i cartile, am ramas tocmai cu memoria acestui efort aristocratic de a pune in evidenta sufletul unei carti, incarcatura etica, lirismul anticomunist si antitotalitar, daca ma pot exprima astfel, care se difuza in pagina sa si care ne-a dat noua, ascultatori in anii '70-'80 si apoi cititori in anii '90, sentimentul ca participam la o forma reala de rezistenta impotriva sistemului opresiv in interiorul caruia traiam.
Nu intamplator felul cum a analizat fenomenul Pitesti s-a inaltat pe o culme a devotiunii fata de biata fiinta omeneasca torturata, mutilata, distrusa si pana la urma ucisa. Fara cuvinte mari, evitand patetismul explicit, Virgil Ierunca il aducea pe Dumnezeu in ceea ce scria fiindca acolo la Pitesti, unde speranta murise, tocmai acolo se infiripase ca o farama de candela gandul nadejdei in izbavire. Ca si in memoriile Nadejdei Mandelstam, Contre tout espoir, Virgil Ierunca in conditia sa de istoric si memorialist a scris despre o lume in care, desi nimeni nu mai spera, Speranta era. Ca atunci cand tacerea Domnului este mult mai convingatoare decat cea mai tunatoare dovada a existentei sale.
Sa citam acest fragment: „Fenomenul Pitesti mi se pare a depasi in oroare, din fericire nu si in durata, reeducarea de tip chinez. Paralela intre aceste doua experiente de distrugere a psihismului se impune de la sine, oricare ar fi explicatiile acestui straniu paralelism pe care-l vor gasi istoricii de maine. Azi ne revine noua, contemporanii acestei degradari, ai acestui proiect demonic (in sensul in care Malraux si Bernanos discutau despre reaparitia lui Satana, domnitor pe acest pamant, la lumina lagarelor de concentrare) sa culegem pentru memoria de maine cele cateva elemente ce definesc fenomenul Pitesti. Pentru necesitatea acestei memorii, nu ne vom adresa in incheiere doar lui Soljenitin, exploratorul prin excelenta, descoperitorul noului continent al abjectiei totalitare moderne, Gulagul, ale carui dimensiuni le-a impus constiintei occidentale pana la el somnolenta, ci si Nadejdei Mandelstam, care si-a consacrat existenta unei unice stradanii, a smulge uitarii destinul lui Ossip Mandelstam, mort intr-un lagar stalinist, si, o data cu el, al unei intregi epoci”.
„Nimeni nu asculta, gata, ne-am saturat, tinerii nu mai sunt interesati de asa ceva. (…) Dar eu afirm ca nu exista limita in timp, ca trebuie mereu repetat acelasi lucru, ca trebuie readuse toate nenorocirile suferite si toate lacrimile varsate pentru a-i face pe oameni sa inteleaga cauzele celor intamplate si ale celor ce se mai intampla inca… nu ma intereseaza nimic din asa-zisele realizari, imi staruie prea tare in nari mirosul camerelor de gazare, prea mult in memorie inchisoarea, prea insistent in minte ignobila literatura care stie ce trebuie sa arate si ce anume sa ascunda… Azi e din nou interzis sa-ti amintesti trecutul si cu atat mai mult sa vorbesti despre acest trecut… S-a recunoscut mai intai c-au fost comise cateva greseli, dar acum nu se mai descopera nici o greseala. Dar poti oare considera drept erori niste actiuni care fac parte dintr-un sistem si care sunt consecintele tezelor fundamentale ale acestui sistem?” (citat NM)
„Nimanui nu-i este ingaduit sa uite ca intre 1949 si 1952 s-a desfasurat in Romania experienta pe care am incercat s-o descriem si ca dintr-un arhipelag al ororii una din cele mai odioase insule s-a numit Pitesti.”
Am dat acestor randuri un titlu cu rezonanta mitologica. N-am facut-o intamplator si nici pentru a gasi o pretiozitate rasuflata. Daca de-a lungul vietii ai invatat sa traiesti printre umbre – si orice intelectual atasat ideilor mai devreme sau mai tarziu capata aceasta senzatie -, cu atat mai mult trecerea in lumea umbrelor are semnificatia trecerii peste un prag, a traversarii unui rau, inseamna a lasa in urma un taram intesat de tipete pentru a ajunge pe altul, unde linistea este ireversibila.
