Desi pana la scrutinurile parlamentar (2007) si prezidential (2008) a ramas timp berechet, in Rusia febra electorala se resimte din plin.
In privinta alegerilor pentru Duma de Stat (camera inferioara a parlamentului si singura pentru care se organizeaza un scrutin electoral), lucrurile s-au complicat deoarece anul trecut s-a decis ca pragul de acces in parlament sa creasca de la 5% la 7%. Si de aici pornesc avatarurile sistemului politic rusesc. De ce? Mai ales pentru ca exista posibilitatea reala ca acest prag sa nu fie trecut decat de o singura formatiune – cea pro-prezidentiala Rusia Unita. Legea privind alegerile n-a prevazut decat o situatie ceva mai roz – sa fie doar doua partide care sa depaseasca pragul fatidic. Cu mentiunea ca impreuna sa fi obtinut cel putin 60% din voturile exprimate. Numai in acest caz, va fi admis – in extremis – un al treilea partid, chiar daca nu a obtinut minimum 7% din voturi.
Observatorii politici de la Moscova considera ca sunt create premise ca sa se revina la sistemul partidului unic.
Care sunt insa perspectivele pentru „prezidentialele” din 2008?
Trei variante s-au tot vehiculat de vreo doi ani incoace. Mai intai s-a luat in calcul repetarea scenariului turkmeno-belarus, adica tentativa de a ramane la putere pentru un al treilea mandat. La extrema cealalta, ar fi transformarea Rusiei intr-o republica parlamentara, unde presedintele sa fie ales de deputatii ambelor camere. Gradul de legitimitate al unui astfel de presedinte va fi substantial diminuat, iar centrul puterii se va muta treptat in directia primului ministru, functie pe care ar putea-o ocupa Putin. In timp ce presedintele va avea doar un rol decorativ. Scenariul al treilea ar fi si cel mai probabil – tentativa de a impune un succesor, experienta pe care Putin a trait-o el insusi.
Va surprinde cumva ca analistii, intocmai ca si politicienii rusi, nici macar nu-si pun problema ca electoratul va fi vrand sa aiba si el vreun rol? Toti cei ce comenteaza fenomenul politic din Rusia pornesc de la ideea ca votantii nu-si doresc altceva decat un conducator unic, daca se poate cat mai ferm, care sa readuca maretia statului de alta data. Iar partidele politice – unul, cel mult doua-trei – nu ar avea alta treaba decat sa slujeasca conducatorul. Daca ar fi sa ne luam dupa rezultatele ultimelor alegeri, admitem ca asemenea concluzii sunt justificate pe deplin. Si totul se explica prin circumstantele in care se afla Rusia.
Un stat cu totul aparte
Probabil, nimeni nu va contesta faptul ca Rusia este un stat cu totul aparte. Nu numai pentru ca este statul cu cea mai mare suprafata din lume. Ci, mai cu seama, deoarece se intinde pe doua continente – in estul Europei si in nordul Asiei, in urma unui proces istoric multisecular (nu doar de pe timpul lui Petru cel Mare, cum se stie, indeobste, ci inca din veacul al IX-lea incoace) de extindere in spatiu in toate punctele cardinale. Semnificativ este, de asemenea, ca partea asiatica a Rusiei este predominanta. Si chiar daca o buna parte din teritoriul aflat la est de Ural are o densitate mai mica de populatie, componenta asiatica si-a lasat considerabil amprenta asupra mentalitatii tuturor locuitorilor Rusiei. De ce? Desigur, pentru ca, in general, popoarele Asiei si-au construit de-a lungul istoriei un anumit mod de viata, diferit de cel al europenilor. Nu discutam, in nici un caz, daca vreunul dintre ele este sau nu superior celuilalt. Fiecare cu virtutile sale. Numai ca, in cazul Rusiei, s-a mai suprapus o alta caracteristica. Anume faptul ca, indeosebi, suprafata asiatica a Rusiei ascunde in subsolurile sale o multitudine de bogatii naturale, mai cu seama resurse energetice.
Si mai exista un specific al statului rus – caracterul sau multinational. Chiar daca din Rusia generica, cunoscuta ca imperiu tarist, apoi ca imperiu sovietic (URSS), s-au desprins in ultimul timp teritorii cucerite in istoria mai veche sau mai recentam care si-au dobandit, macar formal, independenta politica si poate mai putin cea economica, si in prezent structura etnica a Rusiei reflecta un adevarat mozaic de nationalitati. Si chiar daca in acest mozaic rusii sunt majoritari (86,7%), de-a lungul si de-a latul Rusiei mai traiesc tatari, ucraineni, baskiri, ciuvasi, ceceni, bielorusi, evrei, romani, letoni etc. Unii sunt bastinasi pe locurile unde se afla acum sau macar pe actualul teritoriu al Rusiei. Altii (si nu putini) reprezinta consecintele deportarilor sau ale altor modalitati mai subtile de transferuri de populatie, la care au fost supusi atat de autoritatile tariste, dar mai ales de cele sovietice. Parca in contrapartida, aceleasi autoritati – nu prea conteaza in timpul carui regim politic – au plasat numeroase comunitati de rusi in toate teritoriile cucerite, tocmai pentru a debalansa substantial, in timp, structura lor etnica daca nu de a-si impune o adevarata „coloana a cincea”.
Autocratia tarista
E greu de spus daca, avand un asemenea specific, Rusia ar fi putut sa se democratizeze. Caci nimeni nu contesta faptul ca vreodata ar fi a avut un regim democratic.
Sigur ca de-a lungul istoriei s-au manifestat niste aspiratii democratice. Dar acestea au fost deosebit de timide, chiar daca au avut ca sursa vestita intelighentie rusa.
De fapt, inca din Rusia straveche s-a impus tendinta puternica de centralizare a statului. Un prim rod al acestei tendinte a fost Rusia Kieveana (la finele secolului IX), sub conducerea familiei Riurik (de sorginte vikinga)
Secolele XII si XIII au dus la destramarea Rusiei Kievene, dar numeroasele cnezate rusesti aparute s-au adunat in jurul Marelui Cnezat al Moscovei, in secolele XIV-XVI, din dorinta unei unificari. Abia Ivan III (cel Mare) – 1462-1505 – a reusit un prim pas spre acest deziderat. Dupa caderea Constantinopolului si, implicit, a Imperiului bizantin, in 1453, conducatorii rusi au inceput sa-si spuna tari. Termenul de „tar” intra in circulatie din secolul XVI. Totusi, oficial, abia Ivan IV cel Groaznic (1533-1584) isi va lua titlul de tar. Dar foarte curand, in 1598, dinastia Rurikida se stinge.
Din 1613, tronul tarilor este preluat de dinastia Romanovilor, prin Mihail Fedorovici. El era fiul Patriarhului Moscovei si nepotul sotiei lui Ivan IV. Trei secole la rand a domnit in Rusia dinastia Romanovilor. Cum bine se stie, ultimul tar, Nikolae II, impreuna cu familia sa si-au gasit sfarsitul in 1917, fiind ucis de catre bolsevici.
Din pleiada de tari, care s-au suit pe tronul Rusiei in cele trei secole de existenta a dinastiei Romanovilor, este incontestabil ca Petru I, sau cel Mare (1682-1725), a fost personalitatea cea mai puternica. El s-a remarcat, in special, printr-o politica de expansiune teritoriala, continuata apoi, potrivit preceptelor dintr-un celebru „Testament”, sub domnia Ekaterinei II (1762-1796) si a celor ce au urmat-o. Ba chiar si pe timpul regimului sovietic. Petru I a ramas in istoria rusilor ca mare ctitor de tara. Intre altele, dupa razboiul victorios impotriva suedezilor, in 1703, el a inceput sa construiasca o noua capitala – Sankt Petersburg. Acolo, in 1721, el si-a luat titlul de Imparat, marcand inaugurarea oficiala a Imperiului Rus. Este omagiat de rusi si pentru aura sa de mare reformator, de „europenist”. Ce intelegea el prin aceasta? Mai cu seama aspectele formale. I-a obligat, de pilda, pe boieri sa-si rada barbile. Pe atunci, in Rusia purtatul barbii era un atribut al onoarei de barbat liber, incat tunsul ei echivala cu amputarea unui picior sau a unei maini. Tanarul tar a poruncit ca toti barbatii – cu exceptia preotilor – sa-si rada barbile, considerand ca prin aceasta isi face supusii mai… europeni! Petru mai intelegea prin „europenism” si „spargerea” ferestrei spre Europa. O asemenea orientare nu a insemnat altceva decat expansionismul, ca politica de stat, care a privit spre nord, in directia Marii Baltice, dar mai cu seama spre vest, in regiunea Marii Negre si in spatiul danubiano-balcanic. Fara sa neglijeze nici Asia Centrala, dinspre est. Dar pentru a repurta succese in politica militarista de pe plan extern, Petru I a luat masuri pentru maxima centralizare a statului, care sa-i permita intarirea autocratiei tariste.
In 1783, Ekaterina II, urmand cu sfintenie „Testamentul” lui Petru cel Mare, a stabilit frontiera apuseana pe Nistru, conferind Rusiei statutul de mare putere.
Testamentul lui Petru cel Mare (1725). Extrase
– „Mentineti natiunea rusa intr-un stadiu permanent de razboi. Tineti soldatul rus totdeauna in razboi si nu-i dati repaos decat pentru a ameliora finantele statului…”
– „Inaintati fara incetare spre nord, pe coastele Balticii, precum si spre sud, in jurul Marii Negre.”
– „Trimiteti trupe moscovite in tari straine si le mentineti pana cand va veni momentul ca ele sa ramana acolo pentru totdeauna. Daca vecinii puternici opun rezistenta, linistiti-i momentan, divizandu-le tara, pana cand se poate lua tot ce se poate afla.”
Luandu-si in serios si rolul de „jandarm al Europei” dupa succesele din cadrul coalitiei antinapoleoniene, regimul imperial rusesc, care pana atunci era in mod traditional tolerant fata de cultura, limba sau religia populatiilor cucerite, o data cu ridicarea in tron a lui Alexandru III, rusificarea a devenit politica de stat. De fapt, o asemenea politica se explica prin caracteristicile imperiului rus multietnic, care devenea tot mai evident o „inchisoare a popoarelor”.
In asemenea circumstante, orice nazuinte ale populatiei in reforme democratice erau sortite esecului. Chiar daca ultimul tar rus, Nikolae II, a incercat sa inventeze totusi niste forme de democratie. Primul parlament (Duma de Stat) s-a intrunit in mai 1906, dar nu a rezistat decat pana in iulie acelasi an. Tot cateva luni va rezista si cea de-a doua Duma.
Februarie 1917
Dupa un deceniu, va mai fi o alta incercare de abordare modernizatoare, reformista a conducerii Rusiei. Este vorba despre revolutia din februarie 1917, care a instaurat o republica democratica pe ruinele unei tari zdruncinate serios de prima conflagratie mondiala. S-a impus atunci un guvern provizoriu, in frunte cu contele Lvov si cu Aleksandr Kerenski, ministru de Justitie. La 8 iulie 1917, A. Kerenski, exponentul socialistilor revolutionari (al eserilor), devine prim-ministru.
In platforma ideologica a eserilor, „poporul muncitor” (taranimea, proletariatul, intelectualitatea de orientare democratica) era considerat ca forta motrice din societate. Interesele taranimii muncitoare erau identificate cu cele ale proletariatului. Se opta deci pentru unitatea intregului popor. Programul adoptat de eseri in ianuarie 1906 prevedea clar care sunt obiectivele socialistilor revolutionari: republica democratica, autonomia regionala, libertatile democratice, impozitul progresiv pe venituri, ziua de munca de 8 ore. Ideea fundamentala a Programului era socializarea pamantului, improprietarirea taranilor. Sunt teze care au ramas, in esenta, aceleasi si reprezinta expresia doctrinei social-democrate in tarile avansate ale Europei.
Din contra, bolsevicii, adversarii eserilor, se conduceau dupa principiul marxist de determinare a claselor – proprietatea asupra mijloacelor de productie. Deci, proletariatul era clasa ideala pentru bolsevici. Ei n-aveau nimic in posesie. Pe cand taranul e proprietar, de unde si spiritul sau mic-burghez si setea de capatuire. Bolsevicii repetau mereu ca, in raport cu proletariatul, taranul uneori e mai rau decat burghezia!
Dar nici tentativa de democratizare a lui Kerenski si a eserilor lui nu a rezistat decat vreo opt luni, intrucat lovitura de stat bolsevica din octombrie readuce la putere o dictatura, poate cea mai dura din istorie – cea bolsevica.
Autocratia bolsevica
V.I. Lenin si apoi I.V. Stalin au impus in lumea internationala un nou imperiu, cel sovietic, care si-a semnat certificatul de nastere la 30 decembrie 1922, prin crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) sau, mai succint, Uniunea Sovietica. De-a lungul istoriei sale de aproape 70 de ani, URSS nu a facut altceva decat sa continue caracteristicile autocrate ale regimului tarist, poate la cote si mai ridicate. Politica interna s-a bazat pe teroare fata de adversarii politici si personali ai liderilor, recrutati din mai toate paturile sociale, si care a avut momentul culminant in anii 1936-1938. Poate singura deosebire dintre autocratia tarista si cea bolsevica a fost doar instrumentul folosit cu predilectie. Daca tarii dominau „inchisoarea popoarelor” prin religie, mai exact cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, liderii bolsevici au apelat la ideologia extremista comunist-bolsevica.
Ce s-a intamplat in „imperiul rosu”? Isi mai aminteste cineva versurile imnului de stat al URSS semnate de Serghei Mihalkov? Iata cum incepea: „Necuprinsa-i tara mea natala, / Paduri multe, campii si rauri sunt in ea, / Nu mai stiu o alta sa mai fie-n lume, / Unde-atat de liber omul ar trai …”. Si iata si cateva realitati, unele mai putin cunoscute decat ororile din inspaimantatoarele gulaguri. In 1919, bolsevicii au proclamat ca provinciile si districtele sunt „invechite”. Si atunci s-au creat artificial formatiuni nationale. Biroul Politic a hotarat, in 1923, sa transfere peste 12 districte in Bielorusia, ca sa creeze Republica Tatara, sa rezolve „problema baskira” etc. Inca din 1920, o rezolutie prevedea: „Chiaburii rusi sa fie striviti si deportati din Turkestan. Toti fostii membri ai politiei, jandarmeriei, politiei secrete si functionarii civili ai tarului sa fie trimisi in lagare de concentrare din Federatia Rusa”.
Toate acestea s-au petrecut pe timpul celui in jurul caruia s-a creat un adevarat mit, al lui V.I. Lenin, nu al odiosului Stalin. Bolsevicii lui Lenin au desenat o noua harta politica, pe care au numit-o uniune (Uniunea Sovietica), dar care, in realitate, nu era un stat mai unitar decat fostul Imperiu Rus. In mod paradoxal, in aceasta societate unitara, nationalismul rusilor a fost reprimat si reconstructia a pornit de la formele centrifuge, care, intr-o buna zi, aveau sa distruga Uniunea creata de Lenin si tinuta laolalta de partidul unic. Desfiintarea provinciilor si alcatuirea unor unitati nationale artificiale, in absenta democratiei, nu puteau duce decat la cresterea nemultumirii nationale si, in ultima instanta, la destramarea Uniunii.
Tot Lenin declara cu cinism: „Electricitatea va lua locul lui Dumnezeu. Taranii n-au decat sa se roage la zeul electricitatii, vor simti mai bine puterea autoritatilor centrale”. In lupta cu Cel de Sus, intemeietorul statului sovietic a transformat manastirea Troitki-Serghievski, din afara Moscovei, in muzeu al ateismului.
Iar pe timpul marii foamete din anii 1921-1922, Lenin a exploatat criza pentru a confisca bogatiile bisericilor. In Rusia erau vreo 80.000 de biserici, majoritatea ortodoxe. Au fost lichidate. Mai exact, bolsevicii si-au insusit tezaurele lor.
Februarie 1924
Lenin nu si-a desemnat nici un succesor in timpul vietii. La moartea sa, in februarie 1924, apropiatii lui s-au impartit in grupuri, sustinand fiecare un candidat pentru conducerea partidului. Iosif Vissarionovici Stalin (Djugasvili) a profitat de situatie pentru a-si elimina principalii opozanti, aliindu-se succesiv cu diversele tabere aflate in conflict. Pe la 1926 era deja invingator, desi a continuat sistematic, pana la moarte, sa distruga orice opozitie. Adversarii erau condamnati la moarte in cadrul unor procese publice.
Din 1928, s-a declansat in forta industrializarea Uniunii Sovietice si in acelasi an a inceput si colectivizarea agriculturii. Erau gasiti „tapi ispasitori” pentru esecuri, iar populatia era mentinuta, prin teroare, mereu in stare de soc.
Tactica a functionat. In perioada celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945), Uniunea Sovietica a facut fata cu succes atacului declansat de Germania asupra ei in iunie 1941. Numarul victimelor a fost insa inspaimantator: 20 de milioane, reprezentand cam 10% din populatie. O mare parte din acestea se datora represiunii interne (executarea locuitorilor din zonele ocupate, pentru pactizare cu inamicul, executarea celor care se retrageau) sau greselilor strategice si tactice. S-au mai adaugat alte milioane de oameni, cazuti prada represaliilor dictate de Stalin, in anii 1936-1938, impotriva „dusmanilor poporului”. Dar la sfarsitul razboiului, URSS era o putere mondiala, ce impartea lumea cu SUA. Comunismul se extinsese in Europa de Est si China. Dupa chipul si asemanarea bolsevismului rusesc.
Sigur, si atunci exista o Constitutie. Ba chiar Constitutia „stalinista”, cea din 1936, data ca model tuturor „democratiilor populare” (tarile ocupate militar si ideologic), avea destule prevederi referitoare la dreptul la munca, la ocrotirea sanatatii, la invatatura, la viata. Cum se respectau aceste prevederi se poate afla punandu-le fata-n fata cu cele petrecute in anii „marii represiuni” sau ai razboiului mondial.
Constitutional, se organizau si alegeri, in care, dupa cum se cunoaste si din experienta comunismului romanesc, nu exista alternativa. Candidaturile (unice) erau numite de organele Partidului Comunist („forta conducatoare”) si automat alese.
Daca tarul era desemnat din interiorul dinastiei domnitoare, seful de stat al Rusiei Sovietice, apoi al URSS era numit de Biroul Politic al Partidului Comunist. Atat doar ca adevaratul sef al statului era cel ce conducea partidul – Lenin, apoi Stalin, apoi toti cei ce au devenit sefi ai partidului unic. Abia cand uneori liderii partidului isi atribuiau si calitatea de sef al statului, acesta isi depasea obisnuitul rol decorativ. Leonid Brejnev, de exemplu, a fost, mai intai (1960-1964) presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem (sef de stat), dar puterea suprema apartinea primului secretar al PCUS, Nikita Hrusciov. Abia mai tarziu (1977-1982), cand Brejnev era deja secretar general al PCUS si si-a atribuit, in plus, si calitatea de presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, avea toate fraiele puterii in mainile sale.
Succesiunea sefilor de stat
Lev Kamenev (1917) Iakov Sverdlov (1917-1919)
Aleksei Rikov (1924-1929)
Mihail Kalinin (4 iunie 1937-1946)
Nikolae Svernik (1946-6 martie 1953)
Kliment Vorosilov (6 martie 1953-7 mai 1960)
Leonid Brejnev (7 mai 1960-17 mai 1964)
Anastas Mikoian (17 mai 1964-9 decembrie 1965)
Nikolai Podgornii (9 decembrie 1965-16 iunie 1977)
Leonid Brejnev (16 iunie 1977-10 noiembrie 1982)
Vasili Kuznetov (10 noiembrie 1982-16 iunie 1983) ad-interim
Iuri Andropov (16 iunie 1983-9 februarie 1984)
Vasili Kuznetov (9 februarie 1984-12 aprilie 1984) ad-interim pentru a doua oara
Konstantin Cernenko (12 aprilie 1984-10 martie 1985)
Vasili Kuznetov (10 martie 1985) ad-interim pentru a treia oara
Andrei Gromiko (1985-1 octombrie 1988)
Mihail Gorbaciov (1 octombrie 1988-25 decembrie 1991). Presedinte al Sovietului Suprem, din 1989, si presedinte al Uniunii Sovietice, din 1990
Dupa cum se poate observa, nici Lenin, nici Stalin n-au fost oficial sefi de stat. Nimeni insa nu a afirmat vreodata ca in epoca respectiva n-ar fi detinut puterea absoluta in Rusia, apoi in URSS.
Autocratia „democratica”
Nici macar „parintele” perestroikai si al glasnostiului, Mihail Gorbaciov, nu a indraznit sa inlature cutumele pentru alegerea sa in fruntea URSS. Ales, mai intai, secretar general al PCUS, dupa moartea lui Konstantin Cernenko, el a devenit, din 1988, presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, functie pe care a transformat-o, dupa un an, in aceea de presedinte al Sovietului Suprem. Ambele aveau valoarea de sef de stat. Abia in 1990, Gorbaciov isi redenumeste postul si devine presedinte al Uniunii Sovietice, primul si, totodata, ultimul. Caci anul urmator ii va fi fatal. Mai intai, a fost puciul conservatorilor din partid din august, apoi ultimele zile ale anului 1991 au fost, deopotriva, si ultimele zile ale imperiului sovietic si sfarsitul regimului comunist.
Dar semnele decesului acestui imperiu creat de Lenin in 1917 se aratasera din 1990, cand, una dupa alta, republicile unionale („fratesti”), incepand chiar cu Rusia, si-au proclamat suveranitatea, apoi si independenta.
Oricum, Gorbaciov a instituit o premiera: a fost cel dintai lider suprem sovietic (dar si ultimul!) care a parasit postul fara a muri de moarte buna sau, ma rog, in alte circumstante de deces. Ba, mai mult, a continuat sa ramana prezent – daca nu in viata politica, macar in cea publica.
La 12 iunie 1991 se mai consuma o premiera: este desemnat presedintele Federatiei Ruse, primul ales prin vot universal. Pentru Boris Eltin au optat, din primul tur de scrutin, 57% din alegatori. Ce l-a facut cunoscut in intreaga lume a fost insa momentul 19 august 1991, cand, urcat pe un tanc, a indemnat multimea sa se opuna puciului comunist indreptat impotriva lui Gorbaciov. Cu autoritatea castigata dupa esecul puciului, Eltin declara… independenta Rusiei (dupa ce cu un an in urma, noiembrie 1990, fusese adoptata declaratia de suveranitate)!
De fapt, Boris Eltin a mai intreprins si anterior mai multe demersuri de natura democratica, de neconceput la ceilalti lideri sovietici. Dupa ce a fost mazilit din functia de primar al Moscovei (denumirea oficiala: presedinte al Sovietului orasenesc) si, totodata, de membru al Biroului Politic al PCUS, ambitiile lui Eltin nu au fost zadarnicite. Ca sa reintre pe scena politica, Eltin va face ceea ce nici un alt conducator sovietic nu a indraznit sa faca inaintea lui – se va sprijini pe popor. Asa va fi ales deputat acasa la el, la Sverdlovsk. Acuzatiile sale la adresa sistemului comunist, ba chiar tintindu-l pe insusi parintele perestroikai, care visa inca la un comunism cu fata umana, s-au intensificat si dupa ce a fost desemnat presedinte al Sovietului Suprem (parlamentul) al Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse. Mai mult, in iulie 1990, in cadrul unei sedinte a Biroului Politic al CC al PCUS, si-a depus – cu un gest teatral – carnetul de membru al Partidului Comunist.
Tarul Boris
Timp de opt ani si ceva, el a fost supranumit „tarul Boris”. Si nu fara temei. Caci foarte curand, dupa instalarea la Kremlin, in aprilie 1993, el impune, prin referendum, o noua Constitutie, prin care isi extinde prerogativele prezidentiale, atragandu-si ostilitatea Dumei de Stat. Eltin intra intr-o disputa ireconciliabila cu o parte a Dumei de Stat, care nu se impaca deloc cu ideea de a accepta prevederile noii Constitutii. Cand s-a ajuns la o adevarata revolta a unei bune parti a parlamentului, iar vicepresedintele Aleksandr Rutkoi s-a si grabit sa se proclame noul sef al statului, Boris Eltin nu ezita sa recurga la masuri de forta. Bombardeaza cladirea parlamentului si ii aresteaza pe opozanti, in frunte cu insusi adjunctul sau si cu Ruslan Hasbulatov, presedintele parlamentului.
Prin Constitutie, Eltin si-a atribuit puteri discretionare. Federatia Rusa era declarata republica prezidentiala, presedintele putand sa numeasca si sa revoce premierul si intregul guvern, sa dizolve parlamentul. Apoi titularii ministerelor „de forta” (Interne, Aparare, Justitie) au intrat in subordinea directa a sefului statului, ca si sefii serviciilor secrete. De altfel, Eltin s-a si folosit de puterea sa absoluta: dizolva Duma si cere alegeri anticipate, iar cladirea Parlamentului este asediata cu trupe si tancuri (septembrie-octombrie 1993); pe timpul primei crize monetare postsovietice, il demite pe ministrul de Finante, Serghei Dubinin (octombrie 1994); sunt demise din guvern mai multe personalitati considerate a fi liberale, printre care ministrul de Externe Andrei Kozarev si prim-vicepremierul Anatoli Ciubais (ianuarie 1996); in timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidentiale demite mai multe inalte oficialitati militare si de securitate, inclusiv pe ministrul Apararii, Pavel Graciov (iunie 1996); il demite pe Aleksandr Lebed (care cu doua luni in urma semnase acordul de pace cu separatistii ceceni), din postul de sef al Consiliului de Securitate al Rusiei, desi daduse de inteles ca l-ar prefera pe general ca succesor al sau (octombrie 1996); il demite pe ministrul Apararii, Igor Rodionov (mai 1997); invocand ritmul lent cu care sunt derulate reformele economice, Eltin a demis intregul guvern si l-a inlocuit pe Viktor Cernomardin (si el favorit al „sefului” la un moment dat pentru functia suprema in stat) cu ministrul Energiei, Serghei Kirienko, de numai 35 de ani (martie 1998); demite intregul guvern Kirienko si il numeste pe Viktor Cernomardin premier interimar, iar a doua zi il desemneaza pe Cernomardin succesorul sau oficial la alegerile prezidentiale din 2000 (august 1998); chiar de pe patul de spital, il demite pe miliardarul Boris Berezovski din functia de secretar executiv al CSI (martie 1999); in preziua lansarii in Duma de Stat a dezbaterilor privind destituirea presedintelui, il demite pe primul ministru Evgheni Primakov (impus de comunistii din Duma) si intreg guvernul si il desemneaza ca nou premier pe Serghei Stepasin, fost ministru de Interne (mai 1999); este anuntata demiterea lui Stepasin si in aceeasi zi comunica si numele viitorului premier – Vladimir Putin, concomitent declarandu-l succesor al sau la presedintia Rusiei (august 1999).
Timp de doua mandate succesive, Eltin nu numai ca nu a reusit sa introneze stabilitatea politica, dar si stabilitatea economica a avut de suferit. Desi a incercat sa foloseasca la conducerea guvernului personalitati dintre cele mai diferite – pe fostul director general al gigantului Gazprom, Cernomardin, pe tanarul Kirienko, pe Primakov, pe Stepasin si, in sfarsit, pe Vladimir Putin, ultimii trei proveniti cu totii din structurile KGB-iste.
Semnificativ, dupa cum am vazut, pe fiecare dintre cei de mai sus Boris Eltin l-a promovat, la timpul lor, ca eventual succesor al sau. Nu a reusit decat cu Vladimir Putin, care a devenit presedinte interimar, dupa lovitura de teatru a „tarului Boris”, care si-a anuntat demisia in chiar ultima zi a anului 1999. Simtea ca ii scadea dramatic cota de popularitate in randul populatiei, simtea ca Duma de Stat, dominata de comunisti, il va infrange. De altfel, camera inferioara a parlamentului a refuzat sa aprobe vechile simboluri de pe timpul tarismului – steagul, stema si imnul national – propuse de Eltin. Ele au ramas totusi in uz, introduse prin decret prezidential, desi nu au fost votate de deputati. Vulturul bicefal tarist, drapelul alb, albastru si rosu si melodia imnului national – compus de Mihail Glinka si cunoscut sub numele de „Cantecul patriotic” – au fost folosite in continuare, chiar si fara votul Dumei. Mai tarziu, doar „Cantecul patriotic” al lui Glinka a fost inlocuit cu melodia fostului imn sovietic, insotita de noi versuri semnate de acelasi Serghei Mihalkov, care compusese si „Necuprinsa-i tara mea natala…”.
Autoritarismul lui Putin
Au urmat doua mandate de presedinte ale lui Putin, care a urcat in cotele de notorietate prin mesaje autoritare, de refacere a vechii puteri a Rusiei (tariste, sovietice, nu prea mai are importanta)! Un analist occidental comenta ca politica lui Putin se intemeiaza tocmai pe frica, pe frica locuitorilor Rusiei fata de forte exterioare ostile, fata de ceceni, fata de NATO si economia de piata, precum si pe teama populatiei din Occident ca nu cumva Rusia sa devina o tara instabila si agresiva, daca liderul ei suprem se dovedeste a fi altul decat cel ce se da: un tip puternic si autoritar.
Profitand de faptul ca autoritarismul continut in chiar programul sau electoral din „prezidentiale” a fost acceptat de electorat, speculand pana si trecutul sau de KGB-ist, pe care, paradoxal, majoritatea populatiei l-a trecut in categoria calitatilor pentru un sef de stat – „mana de fier”, Putin a transformat insasi ceremonia sa de investire in functia cea mai inalta in stat intr-un spectacol care imagina o autentica urcare pe tron a tarului. El a depus juramantul la Kremlin, in prezenta fostului presedinte Boris Eltin, a ultimului presedinte sovietic Mihail Gorbaciov si a Patriarhului Aleksei al II-lea. Solemnitatea, altfel sobra, a durat o ora si s-a desfasurat in fosta sala a tarilor, tapetata cu aur si decorata cu stema Rusiei (vulturul bicefal). Spre linistea nostalgicilor comunisti, s-a sugerat ca in aceeasi sala Lenin ar fi pronuntat numeroase discursuri, iar tot acolo Kominternul ar fi pregatit revolutia mondiala, sub patronajul lui Stalin. Oricum, se stie ca, in era sovietica, in aceasta sala erau gazduite congresele partidului comunist, derulate sub un monumental bust al lui Lenin. Sala a fost amenajata la finele secolului al XVII-lea de Petru cel Mare si numita Sala Andrei, in memoria unuia dintre cei 12 apostoli ai Mantuitorului.
Dupa ce a impresionat asistenta, dar si milioanele de telespectatori rusi sau straini care au urmarit transmisia ceremoniei cu multitudinea de simboluri autocratice, Putin a rostit un discurs cu un mesaj oarecum diferit. Printre altele, el a spus: „Rusia trebuie sa fie libera, prospera si puternica, pentru ca cetatenii sai sa fie mandri si respectati in lume. (…) Edificarea statului democratic nu a luat inca sfarsit, dar a fost facut destul de mult in acest sens. Trebuie sa mentinem si sa dezvoltam democratia in tara noastra”. Evident, cuvantarea lui Putin a fost considerata de analisti ca un mesaj cu dubla tinta, adresat deopotriva opiniei publice interne (pentru a o smulge din apatie si a o insufleti, prin evocarea trecutului de glorie din timpul tarismului, dar si din perioada sovietica), precum si Occidentului (avertizat ca Rusia ramane o mare putere cu care nu e bine sa te joci).
Ulterior, dupa numai o saptamana, presedintele a trecut la primele masuri de forta. El a semnat un decret prin care Rusia este impartita in sapte regiuni federale: regiunea federala centrala, cu capitala la Moscova, regiunea federala de nord-vest (Sankt Petersburg), regiunea federala din Caucazul de Nord (Rostov pe Don), regiunea federala de pe Volga (Nijni Novgorod), regiunea federala din Ural (Ekaterinburg), regiunea federala din Siberia (Novosibirsk) si regiunea federala din Extremul Orient (Habarovsk). Cele sapte megaregiuni federale corespundeau cu dimensiunile regiunilor militare. (Presa momentului consemna: „Conducerea politica a Rusiei se va face dupa principiile armatei.”).
Apoi Putin a propus – si a obtinut – ca liderii celor 89 de regiuni sau republici (carora le-a redus autonomia) sa fie eliminati din Consiliul Federatiei.
Specific pentru intreaga perioada de presedintie a lui Vladimir Putin a fost primul sau discurs privind „starea natiunii”. Cu acea ocazie, s-a observat ca mesajul lui politic nu are nimic de-a face cu fosta ideologie comunista, fiind un indemn ferm spre capitalism si spre redobandirea de catre Rusia, nu pe o baza ideologica, ci una economica, a rolului de superputere detinut candva de fosta URSS. El s-a pronuntat pentru un stat cu institutii puternice, o economie liberala si o presa libera. Desi a recunoscut ca „fara o presa libera, democratia nu va supravietui in Rusia”, Putin a adaugat: „Spre marele meu regret, trebuie sa spun ca aceasta libertate a fost transformata de unii in instrumente de promovare a intereselor de grup si un instrument al unor planuri angajate in lupta pentru putere”. Ca atare, in primii trei ani ai mandatului sau au fost anchetati mai multi gazetari decat in 10 ani cat a condus Eltin.
Printre primii zece…
Dupa numai un an de mandat, Vladimir Putin a fost inclus oficial pe lista celor 10 principali adversari ai libertatii presei, intr-un original top alcatuit anual, cu ocazia Zilei Mondiale a Presei, de Comitetul pentru apararea ziaristilor (cu sediul la New York), in compania (nu prea onoranta) a lui Leonid Kucima, Jiang Zemin si Fidel Castro. Au trecut inca cinci ani si organizatia americana nonprofit IREX, unul dintre cele mai importante organisme care monitorizeaza mass-media din intreaga lume, a publicat un raport anual in care sunt comparate tendintele presei din statele europene si asiatice, incepand din 2001. Si ce aflam? Ca in Rusia (ca, de altfel, si in Belarus si Uzbekistan) s-au facut, se pare, pasi inapoi in privinta libertatii mass-media!
Asemenea aprecieri nu au fost intamplatoare. Caci in perioada celor doua mandate, cotidianul de opozitie „Segodnia” si-a incetat aparitia, iar concernul de stat Gazprom a achizitionat „Komsomolskaia Pravda” (format tabloid, cu un tiraj de 2,1 milioane de exemplare, fiind considerat cel mai citit ziar din Rusia), dupa ce cumparase postul de televiziune NTV si ziarul „Izvestia”. Iar acestea sunt doar cateva exemple.
Boris Timosenko, liderul unei fundatii liberale de la Moscova, aprecia ca se manifesta o practica de transformare a presei de opozitie in simple instrumente ale puterii prin tabloidizare. Timosenko a citat cazurile cotidianelor „Gazeta”, „Izvestia”, „Nezavisimaia Gazeta” si, in perspectiva, si „Kommersant”, care s-au tabloidizat si au adoptat o politica pro-Kremlin, dupa ce au fost cumparate de magnati apropiati de presedintele Putin.
In Occident, multi sunt ingrijorati de acest tendinte autoritare de la Kremlin, tendinte in care vad reminiscente ale erei sovietice si ale razboiului rece. Si in Rusia politicienii liberali sunt ingrijorati, dar majoritatea rusilor sunt multumiti de stilul de conducere al presedintelui Putin. Multi rusi spun ca Putin nu e un dictator, ci un lider autoritar, un lider puternic.
Va urma…
Pornind de la tendintele momentului, situatia din Rusia la sfarsit de 2007, inceput de 2008, la vremea cand se vor consuma scrutinurile parlamentar si prezidential, probabil nu va fi substantial schimbata fata de astazi. Daca nu se petrec cine stie ce seisme la alegerile pentru Duma de Stat, bariera de 7 procente va fi trecuta, in cel mai optimist scenariu, numai de trei partide. Acestea sunt Rusia Unita, partidul pro-Putin (cu o cota de 35-40%), Partidul Comunist (posibil, peste 20%) si Rodina (10-12%). Electoratul traditional al partidului lui Jirinovski va fi, probabil, captat de Rodina si va disparea. Formatiunile de dreapta, cel putin deocamdata, nu conteaza.
Pornind de la aceasta stare de lucruri si luand in calcul faptul ca viitorul candidat la „tronul” Rusiei ar trebui sa aiba un „spate politic”, ar rezulta ca alternativa cea mai fireasca pentru Vladimir Putin ar fi insusi… Vladimir Putin. Chiar el cochetase candva cu ideea de a-si prelungi mandatul de la 4 la 7 ani. A abandonat ideea. Dupa cum i-a iesit din minte si initiativa de a forta un al treilea mandat, dupa cum i-au sugerat diversi analisti politici obedienti, argumentand cu rezultatele sondajelor de opinie. Si in vara acestui an, potrivit sondajului Centrului Levada, 59% din electoratul rus este de parere ca trebuie amendata Constitutia pentru a-i permite presedintelui Vladimir Putin sa candideze pentru un al treilea mandat. Dar Putin a declarat limpede ca nici nu se gandeste sa apeleze la o astfel de procedura.
La un moment dat, s-a vanturat ideea ca Putin sa lase balta presedintia Rusiei, care ar deveni o functie secundara, in cazul in care s-ar inventa postul de presedinte al Uniunii Rusia-Belarus, pe care l-ar ocupa, evident, acelasi Vladimir Putin. Si s-ar reincepe numaratoarea mandatelor. Insa constructia aceasta interstatala nu prea functioneaza. Deci nici un viitor presedinte al Uniunii n-ar putea aparea.
Ramane in vigoare solutia – verificata deja – a stabilirii unui succesor. Pana si presedintele a anuntat, prin luna mai anul acesta, ca intentioneaza sa desemneze un „succesor preferat”, care sa-i ia locul la carma statului in 2008 si va avea grija, de asemenea, ca transferul de putere sa se desfasoare de o maniera optima. Imediat au si aparut comentariile. S-a emis, mai ales, ipoteza ca Putin, aflat la varsta cand altii abia isi incep cariera la varful statului (53 de ani, in 2006) isi va pastra un post politic influent pentru sine, care sa-i permita sa conduca din umbra Rusia si dupa 2008.
Probabil ca Vladimir Vladimirovici ar prefera, in acest scop, un succesor care ar prelua in alegeri din popularitatea lui, chiar daca n-ar fi atat de bine cotat.
Obiectivul, cel putin din acest punct de vedere, n-ar fi prea greu de realizat. Caci, intr-adevar potentialii succesori – Dmitri Medvedev (transferat de la influenta, dar lipsita de publicitate, functie de sef al Administratiei Prezidentiale, in postul public, mult mai vizibil, de prim-vicepremier) si Serghei Ivanov (actualul ministru – civil! – al Apararii, mult mai aproape de modelul mentorului sau: ex-general in FSB, fost KGB, a facut cariera in spionajul rus, ocupand din 1981, sub acoperire, functii importante in diplomatia rusa, la ambasadele din Marea Britanie, Suedia si Kenya, vorbeste fluent engleza, dar si suedeza) au, in prezent, ratinguri de eligibilitate deosebit de mici, fiecare primind in sondaje doar cate un procent, cifra care nici macar n-ar acoperi marja de eroare.
De data si mai recenta, a aparut varianta unei femei ca succesor. Nu s-a lasat asteptat nici sondajul potrivit. Care a stabilit ca electoratul rus, in proportie de 54%, ar vota o femeie.
Potrivit cotidianului „Izvestia”, in 2008 ar putea deveni presedinte Valentina Matvienko, guvernatorul Sankt Petersburgului, in varsta de 56 de ani, despre a carei posibilitate se discuta foarte mult la Moscova. Potrivit analistilor politici, ea „imbina calitatile unui om de stat cu cele ale unui om de afaceri si are si relatii la nivel corespunzator”. Dar este pregatita Rusia pentru un asemenea gest? Ramane de vazut.
Mai de curand a facut deliciul presei internationale propunerea prim-viceministrului Rahat Aliev (ginerele presedintelui Nursultan Nazarbaev) de transformare a Kazahstanului intr-un sultanat, in scopul asigurarii stabilitatii politice a tarii. Astfel, socrul sau ar putea deveni primul monarh din spatiul ex-sovietic.
Analistii politici de la Moscova afirma ca problema stabilitatii se pune si in Rusia. Si isi pune intrebarea, poate ironic, poate nu: cine va propune primul ca Putin sa devina tarul Vladimir?
