Trei barbati inarmati l-au rapit, ieri, din locuinta sa din vestul Bagdadului pe cetateanul francez Bernard Planche, un inginer care lucra la una dintre statiile de epurare a apei ale capitalei irakiene, a informat Associated Press.
Un politist irakian a deschis focul asupra grupului de rapitori, dar acestia au reusit sa fuga. La domiciliul lui Planche au fost descoperite ulterior urme de sange, a informat Reuters.
Rapirea lui Bernard Planche marcheaza o recrudescenta a practicii rapirilor de straini in Irak. Este pentru a treia oara in zece zile cand cetateni occidentali sunt rapiti in Irak. Pe 25 noiembrie a fost rapit arheologul german Susanne Osthoff, iar a doua zi – patru activisti pacifisti crestini din Canada, Marea Britanie si Statele Unite. In cazul Susannei Orthoff, rapitorii au revendicat guvernului german sa intrerupa orice legatura cu guvernul de la Bagdad, in vreme ce rapitorii celor patru au solicitat eliberarea tuturor prizonierilor aflati in custodie irakiana sau americana in Irak. In ambele cazuri, pedeapsa pentru nesatisfacerea cererilor este moartea. Rapitorii lui Bernard Planche nu au facut inca nici o revendicare.
La ce servesc luarile de ostatici?
Revista germana „Der Spiegel” a publicat fragmente dintr-un „Manual al rapitorului Al Qaeda” care circula pe Internet pe site-urile islamiste, redactat de Abdul Aziz al-Muqrin, fostul lider Al Qaeda din Arabia Saudita, ucis intre timp. Potrivit acestui document, rapirile sunt un lucru bun daca servesc scopurile politice sau financiare ale Al Qaeda, ori daca atrag atentia opiniei publice internationale asupra unei probleme politice.
Rapirea este definita de al-Muqrin drept „arestarea unei persoane sau a mai multora din tabara oponenta”. Scopurile unei rapiri „ca la carte” trebuie sa fie: 1. Sa forteze guvernul (tarii unde se produce rapirea – n.n. si urm.) sau tabara oponenta sa indeplineasca o serie de cerinte; 2. Sa creeze o situatie dificila pentru relatiile dintre guvern si tarile de provenienta ale ostaticilor; 3. Sa permita obtinerea de informatii importante de la ostatici; 4. Sa obtina bani din rascumparari, cu care sa poata fi finantate activitatile teroriste; 5. Sa atraga atentia publicului asupra unor probleme politice.
Ostaticul: Mod de utilizare
Al-Muqrin distinge doua tipuri de rapire. Rapirea publica in masa – luarea de ostatici – si rapirea „secreta” a uneia sau mai multor persoane. Exemplu de rapire secreta: Daniel Pearl. Exemplu de rapire publica: luarile de ostatici de la Moscova si Beslan.
Al-Muqrin ofera sfaturi practice pentru rapitori. Grupul trebuie sa se imparta in subgrupuri cu responsabilitati bine definite.
Ceea ce nu scrie „Der Spiegel” si, se pare, nici al-Muqrin este in ce conditii ostaticii sunt eliberati sau ucisi si cum trebuie tratati ostaticii musulmani, cum este cazul Susannei Osthoff, convertita la islam.
Un grup pentru recunoastere – Misiune: urmarirea tintei. Un grup de protectie – Misiune: asigura „spatele” rapitorilor propriu-zisi. Grupul operativ – Misiune: realizeaza rapirea si transfera ostaticii urmatorului grup. Grupul de securitate – Misiune: elimina urmaritorii si apara rapirea.
Ostaticii trebuie tinuti intr-o locatie izolata, dar nu intr-atat de izolata incat sa atraga atentia, care sa asigure avantajul tactic in cazul unui schimb de focuri.
Ostaticii trebuie: 1. Sa fie perchezitionati. Orice obiect care poate fi folosit drept arma trebuie confiscat. 2. Sa fie separati. Barbati, femei, tineri, batrani. Trebuie acordata o atentie suplimentara barbatilor tineri, ca cei mai capabili sa opuna rezistenta. Eventualele garzi de securitate trebuie ucise pe loc, pentru descurajarea rezistentei. 3. Sa fie tratati conform Sharia. 4. Cand acest lucru nu este posibil, rapitorul trebuie sa pastreze o distanta de minimum 1,5 metri fata de ostatic. 5. Sa nu afle identitatea rapitorilor. De aceea, acestia din urma trebuie sa se adreseze ostaticilor intr-o limba sau un dialect diferite de cele native. 6. Sa fie legati la ochi, pentru a nu-si putea recunoaste rapitorii. In acelasi scop, acestia din urma trebuie sa poarte masti.
