Expresia din titlu semnalează, în limba Theresei May, un stadiu de la care încep să se manifeste, simultan, două exaltări opuse – veneraţia şi furia. E valabil între persoane, dar şi între entităţi politice şi statale, cum ar fi UE şi membrii ei. Faza de love & hate vine la pachet cu un întreg cortegiu de contrarietăţi. Avem de-a face cu o îmbrăţişare tot mai pândită de riscul sufocării. O îmbrăţişare care, pe alocuri, începe să semene a încleştare.
Nu ştim cum se traduce acest ping-pong de pasiuni în Bulgaria, Polonia sau Ungaria, dar, în ce ne priveşte, episoadele pendinte sunt nenumărate. De exemplu, ne place că UE ne dă fonduri de coeziune, dar o urâm când îşi bagă nasul în treburile noastre şi ne dă indicaţii contrare prevederilor constituţionale. Ne place când mergem doar cu buletinul să bem cafeaua la Paris şi să facem shopping la Milano, dar urâm când Banca Europeană bate obrazul Guvernului pentru că nu a consultat-o când a dat Ordonanţa 114.
La rândul ei, UE ne iubeşte pentru că, printre altele, şi-a multiplicat pieţele de desfacere şi frontul de investiţii, dar ne urăşte când vede că democraţia ni s-a suit la cap şi nu mai poate să discute doar cu un singur om – care era, pe vremuri, Ceauşescu – ci, obligatoriu, cu mai mulţi factori, dintre care cel mai mult o încurcă Parlamentul. Ne iubeşte, de asemenea, pentru că România – fiind, de bine-de rău, o democraţie (de emergenţă perpetuă) – asigură o oarecare linişte la graniţa de Est, scutind-o de anumite griji. Dar când vine vorba de recunoaşterea acestei contribuţii – halt, kein Schengen!
Dacă UE practică pedepsirea unei ţări pe o speţă care n-are legătură cu eventualele nemulţumiri pe alte speţe, atunci nu e de mirare că şi unele ţări membre – preluând acest model – se simt îndrituite să-şi pedepsească cetăţenii pe speţe inventate, neputând proba eventuale alte greşeli despre care acestora le merge vestea.
Să înţelegem că şi la nivel de UE se merge tot pe paradeală? Paradeala – ca şi concept – să fi fost brevetată de Bruxelles?
Până unde mai sunt permise politica internă şi cea externă ale unei ţări suverane şi de la ce punct se transformă ele în politică internă UE, care, ca orice politică internă, se stabileşte în Capitala entităţii, adică la Bruxelles? Vedem că Ungaria, de ex., are propria-i politică internă în materie de imigraţie şi mai vedem că Germania, de ex., are propria-i politică externă, în special faţă de Rusia. Asta să însemne Europa cu două viteze? Unii trebuie să se alinieze şi alţii să-şi vadă de interesele proprii?
Sensibilitatea britanicilor – care şi-aşa au avut un statut privilegiat – este poate exagerată, dar problema de fond rămâne: are voie dubletul Germania-Franţa să tragă de urechi pe oricine pentru orice? Imediat apare întrebarea: dar pe ei cine îi trage de urechi? Cine o trage de urechi pe dna Merkel pentru imensul diesel-scandal (citeşte: miliarde de euro) marca Volkswagen, BMW, Mercedes? Cine îl trage de urechi pe dl Macron pentru că promite suta de euro ca să scape de „vestele galbene“, prin aceasta depăşind însă deficitul bugetar stabilit la Bruxelles, nu? Sau cazul fostului preşedinte Barroso, care – după ce dădea (cu ce morgă!) o listă de indicaţii preţioase prim-ministrului unei ţări suverane – n-a nimerit să le arunce mai repede la coş, angajându-se la gigantul financiar Goldman Sachs, de unde face lobby exact pe lângă Comisia Europeană, cu toate că n-are voie, aflându-se într-un conflict de interese cât casa! Pe el cine-l trage de urechi? Ne aflăm în interiorul proverbului latinesc „Quod licet Iovi non licet bovi“, adică „Ce-i permis Cezarului nu-i permis măgarului“. Oare ne-am întors la Imperiul Roman, când metropola trimitea câte o legiune să-i mai pună cu botul pe labe pe barbari, cum a venit Timmermans, cu burta înainte, în Parlamentul de la Bucureşti? Dacă se depăşeşte o linie roşie, dacă de la stadiul de integrare se trece la dizolvarea suveranităţii, atunci Uniunea se va sfâşia. Mai pe şleau, nimeni nu se poate băga prea adânc în ciorba altuia fără să se ardă.
Am participat, acum mai mulţi ani, la două întâmplări.
Prima – la sediul ambasadorului Germaniei. Un consilier al Curţii de Conturi – în prezenţa însăşi a preşedintelui Curţii şi a altor invitaţi de marcă – era decorat cu o înaltă distincţie germană. Motivul? Potrivit cuvântului de laudatio rostit de ambasador, înaltul funcţionar român găsise soluţii pentru scutirea sau returnarea de TVA unei mari firme germane, contribuind astfel la cimentarea legăturilor de afaceri între cele două ţări.
Frumos. Dar ce se degajă? Nu punem aici în discuţie dacă TVA în cauză (o căruţă de bani) a fost sau nu returnată legal, ci ne mărginim să constatăm că decorarea unui dregător român nu vine aşa, din senin, ci doar dacă prestaţia respectivului a adus o contribuţie, un ce, un serviciu, un avantaj, fie şi o repunere în drepturi, unei entităţi publice sau private a acelei ţări. În lumea reală, nimeni nu aruncă în vânt cu decoraţiile, aşa, de dragul exercitării de principiu, în general, în abstract, a unei competenţe de serviciu româneşti. Motivaţia oficială poate descrie nişte merite de toată lauda, dar nu înseamnă că ne spune totul despre adevărata natură a serviciilor aduse de cel decorat.
A doua întâmplare – Pe când lucram la Centrul Naţional al Cinematografiei, am fost invitat la o cină la Ambasada Franţei, pentru a marca succesele regizorilor români din noul val, aureolaţi cu premii, în primul rând la Cannes, pentru filme rezultate din proiectele selectate şi finanţate de CNC. La masă, cineva îmi şopteşte că aş fi pe o listă scurtă de candidaţi la o decoraţie importantă, ca recunoaştere a valorii noului film românesc.
Răspund că, mai curând, creatorii filmelor în cauză sunt cei care merită distincţii. Mai târziu, la cafea, printre vălătuci parfumaţi de ţigări fine, mi se sugerează că o bancă franceză importantă – al cărei director se afla şi el, ca din întâmplare, printre invitaţi – ar fi dispusă să vireze, cu celeritate, sumele de credit pentru filmele finanţate de CNC, ca un fel de buffer, pentru a evita întârzierile cauzate de birocraţia inerentă procesului contabilicesc de stat. Pe scurt, era vorba de o interpunere în relaţia financiară dintre statul român şi producătorii tot români.
Desigur, interpunere poate însemna ajutor, dar poate însemna şi control al procesului de finanţare a industriei de film. Propunerea gazdelor nu se putea pune în practică decât dacă se făceau demersuri pentru modificarea legii. Nu le-am făcut. N-am mai fost invitat la nicio cină şi nici n-am mai auzit de vreo listă de decoraţii (care poate nici nu exista) – nici lungă, nici scurtă – deşi filmele româneşti au continuat să repurteze succese internaţionale… A bon entendeur, salut!
Fac parte dintre puţinii editorialişti – „o mână de nebuni şi trădători de ţară“ – care, din secunda întâi, post-decembristă, au militat, în paginile „României libere“, pentru aderarea la NATO şi, apoi, după Maastricht, pentru integrarea în UE, pe vremea când aceste două cluburi erau tot atât de îndepărtate de România ca şi Ursa Mare. În timpurile acelea – nu lipsite, nici ele, de un tip de romantism democratofil, oarecum utopic – mulţi dintre actualii euro-obsedaţi nici nu se născuseră sau făceau beţişoare pe caiete dictando.
Nu am devenit, între timp, nici euro-fob, nici euro-sceptic, ci doar euro-lucid – aşa cum or să devină şi ei peste nu mulţi ani. România a avut mult de câştigat de pe urma accesului la setul de principii şi valori ale UE. Odată asumate însă, nu înseamnă că problemele s-au evaporat – în primul rând cele de comunicare. Dimpotrivă, tocmai cu rudele mai bogate ai cele mai mari probleme de comunicare. Parte din ele au o cauzalitate obiectivă, insurmontabilă.
În lumea est-europeană, ieşită de puţin timp (la scară istorică) dintr-o perioadă în care oamenii au contractat inter-complicităţi de neînţeles pentru cei care n-au trăit o secundă dincoace de Cortina de Fier, aceste complicităţi sunt remanente şi guvernează încă ţările în cauză. Şansele unui străin (care nu numai că nu are la el toţi factorii genetici ai spaţiului, dar nici nu locuieşte la faţa locului) de a da soluţii viabile la probleme cărora nici autohtonii nu le dau de cap sunt minime.
Chiar dacă ar vrea, într-adevăr, să înţeleagă ce se întâmplă şi nu s-ar cantona – cum, din păcate, mai este cazul – în confortul unei indiferenţe dispreţuitoare, atotştiutoare cât şi al unei autosuficienţe întinse ca o gumă de mestecat, responsabilii UE nu sunt echipaţi, nu au instrumentele metafizice de a sonda – sub pojghiţa aparenţelor – mai mult de unu-două nivele. În realitate, mai sunt cel puţin încă pe-atâtea care le rămân intangibile. Deciziile lor sunt deci pe măsură, adică imprecise, dacă nu chiar opuse realităţii ultime. În plus, canalele lor de informaţii fiind deservite tot de către autohtoni (care forţamente sunt parte a jocului intern), rezultă, încă o dată, că n-au cum să fie arbitri, cum pretind, ci doar parte – fără intenţie, dar parcă mai mult cu intenţie – din joc.
În aceste condiţii, a-ţi agăţa, orbeşte, ecusonul EU în piept ca pe un fetiş, ca pe un brand la modă (cum se umbla pe vremuri cu insigna lui Che Guevara), în loc de a judeca lucrurile cu propria minte, este o greşeală. Iar a ignora că în spatele brandului se rostogoleşte un ghem de contradicţii, incoerenţe, duble măsuri, toate cauzate de mari interese financiare şi de putere, în care România e cam a şaptea roată la căruţă, este mai mult decât o greşeală, este o eroare care te decuplează de la realitate şi te transformă în prostu’ clasei.
Cine crede că îngerii s-au adunat – toţi – la Bruxelles, Paris sau Berlin şi demonii – toţi – în România ori e naiv, ori e blocat mental. Nimeni nu e nici doar înger, nici doar demon. Diferă proporţia. Restul e ipocrizie.
