Una dintre ele, “Un Hohenzollern în România: Carol I”, cuprinde un capitol intitulat “Oamenii de lângă mine”, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor.
Ghe. Gr. Cantacuzino „Nababul“, „o figură de boier mare“, cum îl caracterizează N. Iorga, a fost fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Luxiţei Kreţulescu (n. 22 sept. Bucureşti-23 martie 1913, Bucureşti). Și-a făcut primele studii la Bucureşti, apoi a plecat la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul şi doctoratul în Drept. În 1862, întors în ţară, este numit judecător la Tribunalul de Ilfov şi apoi consilier la Curtea de Apel. În 1864 îşi dă public demisia din funcţia de consilier, făcând jocul coaliţiei opozante lui Al.I. Cuza. Membru al lojei masonice “Sages d’Heliopolis”, a participat activ la coaliţia împotriva lui Cuza. Odată domnitorul îndepărtat, a ajuns preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti. În 1866 a intrat în politică, fiind ales în numeroase rânduri deputat şi senator din partea Partidului Conservator. A făcut parte din Comitetul care a redactat Constituţia. Între aprilie 1869 și ianuarie 1870 a fost primar al Capitalei, lăsând urme în arhitectura clasică a acestuia în parcul numit mai târziu după numele regelui Carol (“Fântâna Gheorghe Grigore Cantacuzino”). În 1870, 1873, 1875-1876 a fost, succesiv, ministru la Justiţie, la Lucrări Publice şi la Finanţe. În 1899, contra voinţei junimiştilor, va ajunge şef al Partidului Conservator şi prim-ministru între 1899-1900 şi din nou prim-ministru şi ministru de Interne între 1904 și 1907.
Era un bărbat înalt, impozant, calm, moderat. Nu era orator. Discursurile sale erau totdeauna scurte, dar foarte la obiect şi inspirate. Ca, de pildă, la 24 mai 1905, când D.A. Sturdza îl va interpela în Senat ”cu privire la minele de petroleu ale statului şi îndeosebi la formarea unei societăţi naţionale pentru explorarea şi exploatarea lor”. Ghe. Gr. Cantacuzino i-a răspuns arătând importanţa şi complexitatea chestiunii pentru statul român şi anunţând trei idei principale ce urmau a fi idei călăuză: “1. păstrarea unei porţiuni a terenurilor petrolifere ale statului ca rezervă de viitor; 2. evitarea monopolizării acestor terenuri petrolifere într-o singură mână; 3. păstrarea pe seama statului a tuturor mijloacelor de transport ale petrolului şi derivatelor lui prin calea ferată şi prin conductul (pipe-line) ce trebuie să fie construit şi exploatat numai de stat, la momentul oportun”. Ceea ce era un răspuns “neted şi clar”, cum ţinea să precizeze D.A. Sturdza, şi era şi programul liberal în materie.
A fost unul dintre promotorii Ligii Culturale
Ce declara Cantacuzino nu erau ideile lui proprii, dar el a avut înţelepciunea să şi le însuşească. Cantacuzino nu se numără printre liderii conservatori care crescuseră pe o linie intelectuală, precum P.P. Carp, T. Maiorescu, Al. Marghiloman sau Take Ionescu. El se ridică social cu prestigiul familiei şi mai ales cu averea lui însemnată. Avea douăzeci de moşii mari, un palat somptuos la Bucureşti, pe Calea Victoriei, azi Muzeul Enescu, vilă pe Zamora în Predeal, castel la Floreşti în Prahova (Micul Trianon)… Era, alături de liberalul Basarab Brâncoveanu, cel mai bogat om din ţară, “Nababul”, cum i s-a spus. Cantacuzino nu avea nici o calitate deosebită. În superbul lui studiu despre mâinile politicienilor români, I.G. Duca observa şi mâinile lui Gh. Cantacuzino, mâini placide, veşnic închise, osândite să păstreze cu grijă, să ţină cu putere. Le ţinea în buzunare de unde se auzea un zăngănit metalic.
Nu ţinea bani în buzunare (adeseori nu avea bani la el ca să plătească trăsura), ci cheile multelor lui case de fier, unde nu avea bani, ci documente ale familiei sale ilustre. Take Ionescu scria despre el că era “foarte inteligent, dar zgârcit. Zgârcit până şi cu inteligenţa lui”. Sarcastic e puţin zis. Cantacuzino a fost şi unul dintre promotorii Ligii Culturale (fără să iasă în faţă), care cultiva dincolo de frontiere unitatea de limbă, tradiţie, credinţă, deci opera de iredentism în provinciile asuprite. A fost unul dintre promotorii ei cu bani (când a fost numit prim-ministru în 1899, Pallavicini, ministrul austro-ungar la Bucureşti, îşi făcea griji pentru posibila lui intervenţie mult mai activă în mişcarea naţională a românilor din Transilvania).
În 1877, când a început războiul cu turcii, a dăruit armatei 50.000 de lei. În 1913, înainte de al doilea război balcanic, va dona 100.000 de lei pentru ambulanţele militare, 100.000 pentru flota de război, 25.000 pentru aviaţia militară. Ca primar sau ca ministru nu lua salariu… Sunt gesturi. Doar că de la averea lui era de aşteptat mai mult. Cum mai mult era de așteptat şi de la capacitatea lui politică. Şi a fost o dezamăgire. Poate şi pentru că n-a avut noroc, nimerind cu guvernările lui în criza financiară din 1899-1900 şi în criza anului 1907. Primul său guvern, prin lipsa junimiştilor, a fost slab reprezentat cu valori politice. Doar Take Ionescu era în guvern o personalitate.
Nici al doilea guvern condus de Cantacuzino nu era bogat în personalităţi. Şi tot ca urmare a absenţei junimiştilor cu care n-a putut ajunge la o înţelegere, cu toată dorinţa regelui de a o face. Ca şi în primul guvern condus de el, şi în acesta personalitatea principală era Take Ionescu, dominant şi în Parlament cu numeroşii săi partizani. Take Ionescu este sufletul unei opere legislative foarte bogate şi în toate domeniile. Influenţa lui foarte mare în Partidul Conservator începea să deranjeze, aşa încât Ghe. Gr. Cantacuzino şi fiii acestuia vor începe tratative cu junimiştii. Nu se ştie care ar fi fost deznodământul acestor tratative fără izbucnirea crizei agrare. La 3 martie guvernul e interpelat în Cameră de I.I.C. Brătianu asupra trusturilor arendăşeşti, care nesocotesc “cele mai elementare noţiuni de dreptate”. În acelaşi sens, interpelează şi D.A. Sturdza la Senat.
Trusturile erau “un pericol economic şi social de o gravitate netăgăduită”, răspunde Cantacuzino şi trebuia găsită rapid o soluţie. În discursul său, răzbat teama şi îngrijorarea. În zilele de 6, 7 şi 9 martie guvernul a fost din nou interpelat asupra situaţiei de la sate. Pătura conducătoare din care făcea parte şi Ghe. Cantacuzino era derutată, iar Take Ionescu îi cere regelui să-i aducă la putere pe liberali. O soluţie pe care Ghe. Cantacuzino o combate, după cum combate şi lista de măsuri pe care o propunea regele, “deoarece miniştrii aveau să propună măsuri, nu Coroana”. Pentru că avea mai multă încredere în liberali, Carol I preferă soluţia lui Take Ionescu de aducere a acestora la guvernare.
Rămâne un fapt, anume că lui Cantacuzino nu-i plăcea politica, pentru el era ca o tortură zilnică. Va muri la 23 martie 1913, lăsând doar o poreclă: “Nababul”.
Ca şi P.P. Carp, Ghe. Grigore Cantacuzino a preferat să-şi administreze singur averea. Ziarul „Conservatorul” îl prezenta drept „cel mai mare producător din ţară, un agricultor fruntaş care-şi caută singur moşiile“. O făcea întrebuinţând maşini agricole de provenienţă germană şi engleză. Nu doar în agricultură a investit Ghe. Gr. Cantacuzino, ci şi în industrie. A înfiinţat uzina pentru prelucrarea petrolului de la Drăgăneasa. În februarie 1879 a inaugurat o nouă fabrică de chibrituri, împreună cu D. Ghica, G. Filipescu, G. Cantacuzino, C. Boierescu.
În 1875, pe vremea când era ministru la Finanţe, i-a chemat pe M.T. Şuţu, inginer al Şcolii Centrale din Paris, pe inginerul de mine Matei Drăghiceanu şi pe inginerul Condeescu şi le-a cerut să pregătească terenul pentru înfiinţarea salinelor din Prahova, după modelul austriac. Produsele obţinute urmau a fi comercializate în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Bulgaria şi Rusia. Un proiect nedus la capăt, dar care arată preocupările modernizatoare ale Nababului. Avea mândria propriei clase sociale, pe care şi-o asuma în toate împrejurările. Inclusiv în relaţiile cu regele Carol, în faţa căruia el a ţinut totdeauna să-şi impună propriul punct de vedere şi să respingă amestecul regal în chestiunile interne ale Partidului Conservator.
