Intr-un roman foarte bun, „Degete mici”, al unui scriitor roman contemporan, Filip Florian, intalnim urmatorul fragment: „In cele 340 de lagare destinate opozantilor juntei, anonime, cat mai izolate si mai ratacite intr-o suprafata nationala de 2.780.000 de kilometri patrati, regulile de capatai fusesera brutalitatea nesecata si capriciul absolut. Toti cei aruncati in iadurile acelea miniaturale isi traisera zilele (de fapt restul zilelor) legati la maini si la picioare, aproape orbi din pricina glugilor care le acopereau ochii, infometati, lasati sa zaca in propriile excremente sau cufundati in latrinele soldatilor. Detinutilor le era imposibil sa comunice unul cu altul, iar maltratarile la care erau supusi tradau refularile sexuale ale militarilor detasati in acele locuri pustii, parcurgeau vechile metode ale inchizitiei, rafinamente ale sadismului asiatic si tehnici noi inspirate de curentul electric. Una dintre cauzele ultime des intrebuintate in anii in care trei generali si un feldmaresal se perindasera la conducerea republicii fusese ingroparea pana la gat a corpurilor vlaguite si lasarea unor capete inerte in soare sa se coaca si sa crape ca pepenii.”
Fragmentul este zguduitor si merita cunoscut deoarece se refera la o perioada a istoriei contemporane, 1976-1981, loc de desfasurare, Argentina tangoului, deci in perioada in care la conducerea tarii s-a remarcat generalul Jorge Rafael Videla, unul dintre militarii de trista amintire ai continentului hispano-american. Tirania juntei militare, se stie, a durat pana in 1983 cand prin alegeri democratice a venit la putere presedintele Raul Alfonsin. Tot pe atunci, pe vremea altui militar, Leopoldo Galtieri, de aceeasi factura, a avut loc si penibilul episod al Malvinelor, cand junta a incercat sa adoarma opinia publica printr-o operatiune absolut falimentara, scotand din barlog batranul Albion care nu a pregetat sa strabata cu fregatele si crucisatoarele sale Atlanticul de la nord la sud pentru a-i goni pe ocupantii obraznici.
Momentul cand Videla a ajuns la putere coincide intr-o oarecare masura cu momentul cand Pinochet a dat lovitura militara in Chile si s-a instalat la carma tarii. Tratamentele la care militarii si-au supus opozantii au fost teribile, iar cinematografia si literatura ne-au reamintit de acele clipe sinistre. S-ar cuveni totusi o precizare: cei mai multi dintre cei care s-au opus militarilor erau de fapt niste trotkisti, maoisti, guevaristi, derbedei fara Dumnezeu care, avand modelul republicanilor spanioli din anii '30, ar fi calcat in picioare tot ce era traditie catolica in tarile lor si ar fi instaurat din Bolivia pana in Capul Horn cele mai cumplite dictaturi, asa cum poate nici biata noastra Europa rasariteana nu a cunoscut. Spunand acestea, nu scuz ce au facut generalii Ð si e meritul scriitorului roman de a fi pus intr-o opera de fictiune elemente de istorie contemporana -, dar ar trebui sa stim ca multi dintre cei inchisi si torturati nu erau chiar inocenti, crescuti in cultul liberalismului si al democratiei, care se gandeau doar la demnitatea si prosperitatea tarii lor. Generalii barbari stiau cam ce se intamplase in Europa imediat dupa razboi si voiau sa taie raul din radacina. Din pacate, intr-un mod oribil…
