Probabil bântuit de împlinirea, în curând, a cincisprezece ani de când a rămas doar cu dragostea Mihaelei sale, subconştientul afectat al lui Mircea Geoană îl împinge orbește să schimbe bidonul de aur cu care s-a legat de picior în 2009, cu balonul de aur al politicii românești.
Italienii oferă anual, ca o replică la râvnitul Balon de Aur, trofeul Bidonul de Aur pentru decepția sezonului în fotbal. În acest bidon își au locul mulți dintre cei care vor să pară baloane de aur la acest sfârșit de an politic.
Dincolo de calitățile sale de diplomat și de faptul că s-a ascuns câțiva ani sub umbrela NATO, Geoană are acelaşi aer de politruc înveninat, animat de setea de putere ascunsă în spatele cumsecădeniei socialiste afişată în public. De fapt tot ce e în natura lui Geoană e alterat, prelucrat, replicile sale sunt premeditate şi sunt atât de lipsite de spontaneitate de parcă şi le-ar fi repetat în cap de zece ori înainte să le spună. Din când în când îi apare pe chip zâmbetul ipocrit ce-i dă o expresie de şoarece otrăvit de propria-i otravă interioară. Atunci e momentul în care trebuie sedus poporul venit la târg. Ca un hopa mitică în straie de iarmaroc se duce din loc în loc să prindă cu virilitate ţărănească de gâtul unei sticle cu răchie pentru a-şi ţugui buzele mincinoase. Mimează stilul sincer şi bărbătesc încercând cu emoţie să privească în ochi pe cel cu care dă mâna. Transpiră mult pentru asta, înfricoşat mereu în gândul său că în ciuda faptului că privirilor din jur le va scăpa impostura sa, camerele de luat vederi nu-i vor ierta nici cea mai mică grimasă falsă. Pe vremuri, papagalul roşu era acompaniat mereu de unul mai tuciuriu care nici măcar limba păsărească n-o cunoaşte, dar care știa și cât e ora și cât costă ceasul de lux al politicii. Regăsim aici perfect profilul uman al vechiului ștab, care sub masca omeniei şi a grijii pentru cei mulţi îşi dezvoltă puterea şi numărul de sclavi din jur.
Unele sondaje de acum l-au umflat până la obezitate electorală pe Mircea Geoană, dar să ne aducem aminte că și în urmă cu cincisprezece ani se umflase ca un aluat, încât credea că şi dacă va veni în papuci de casă şi cu o ţigară în colţul gurii va câştiga. Atunci, înainte de marea bătălie, în spatele său se proiecta ca într-un film de Sergiu Nicolaescu o desfăşurare impresionantă de armate. Filmul minţii sale din acele momente îi aducea în faţă, rând pe rând, efectivele de luptă. Era acolo toată floarea cea vestită a mass-mediei, de la Vrâncioaia Firea şi fiii ei care stăteau ca nişte ciocârlii pe sârmă gata să dea semnal în ţară, până la străjerii trompetişti porecliţi în fel şi chip, Tatulici mereu aici, Huzureanu, ”milionarul de la miezul nopții” ascuns în spatele măștii de fier a ”adevărului”, plus mulţi alţi ciutaci, nistoreşti, ursuleţi, stăncuţe. Şi chiar de ar fi pierdut cu infanteriştii se putea refugia la cetate, la moşier Dinescu, poetul proțap, care ar fi scos berbecuţii fripţi la înaintare și s-ar fi năpustit ca-n piesa de teatru tv din decembrie 89 cu coarnele în capul norodului. Probabil că o mai avea în spate la acel moment şi pe soacra sa, ”revoluționara de sticlă”, impunătoare ca stejarul din Borzeşti, şi despre care spunea că a făcut cel mai bun lucru din viaţa lui nedând-o afară din casă. Luni dimineaţa, întors acasă cu-n alt rezultat, e posibil ca privindu-şi soacra impunătoare să fi gândit altfel.
L-a avut atunci și pe tovarăşul său de luptă din prima şarjă, ”patricianul” Crin. Alături de defunctul de acum baron de Midia(hausen) călare pe o sondă, cel care l-a adus în loja patricienilor pe Crin. Şăgalnicul Crin, despre care ne aduc unii aminte acum că-n 2002 mergea la cluburi de striptease cu mașina Parlamentului. Un crin care se voia alternativă la orice spin politic și care ajunsese să pozeze într-un nufăr crescut pe mlaştina politicii româneşti. Nuferii sunt modalitatea prin care mlaştina încearcă să treacă neobservată, dar ei tot ai mlaştinii sunt, în ea cresc şi tot în ea mor.
Între timp, ”inimă neînfricată” a rămas de neclintit în faţa eşecului, chiar dacă a mai ţopăit agonic după aceea. Acum, când se apropie împlinirea a cincisprezece ani de la marea ţopăială, caută marea răzbunare finală.
De data aceasta nu mai are armata de partid în spate, dar se bazează pe o parte dintre ”văcari” care mână turma electorală cu lasourile. Ar vrea să se poziționeze taman invers de ipostaza perdantă din 2009, să fie el acum ce-l ce învinge candidatul pesedist în turul doi, având susținerea occidentală.
Evoluția candidatului Geoană față de 2009 e dată de clipurile electorale în care arată ca un pui dezghețat pe jumătate, care nu e bun nici de pus în oală, dar nici să-l congelezi din nou.
Dar dincolo de ce va culege sau ce va picura, bidonul de aur îl va însoţi mereu legat de picior pe politicianul Mircea Geoană.
