Cum suporţi miticii? E obsedanta întrebare care mi se pune mereu. Încerc să mă înţeleg pe mine, înainte de a da riposte. Astăzi mai multă lume judecă, decât se îndoieşte. Întrebările fundamentale nu au răspunsuri tranşante.
Când vezi câte certitudini au unii şi cum dau sentinţe, zici că filonul judecătorului se ascunde în fiecare fiinţă. Dar oare sunt sinceri „magistraţii“ făcuţi la academia vieţii?
Dacă Cicero nu era preocupat de subiect, nu ştiam cât adevăr şi fals se ascund în silogismul său celebru: „Patria e acolo unde mă simt bine.“
Depinde ce îţi doreşti de la viaţă. Am cunoscut oameni ai muntelui care se simt bine sub cerul liber şi sunt fericiţi.
Poate că nu există un loc mai bun pe lume decât în mijlocul naturii, alături de mioare, de lumina stelelor şi de strălucirea soarelui, altfel decât în marile metropole. Mulţi preferă aglomeraţiile urbane, iureşul, vacarmul. Vorba celor tineri, depinde cum eşti setat.
Colindând lumea, trecând prin marile metropole, de la New York, până la Manila sau înapoi, pot spune că niciunde nu e mai bine ca acasă. Dar ce reprezintă pentru mulţi acasă? Nu tot ce e legat de o casă, de un apartament sau un loc de muncă poate fi acasă.
Sunt aproape cinci milioane de români în diaspora. Sigur că majoritatea plecând după integrare au descoperit visul traiului mai bun. Dar sunt oare fericiţi doar cu măsurile financiare? Motivaţia nu constă doar în bani. Fericirea nu se poate lua din iarmaroace şi nici respectul celorlalţi. Multora din străinătate le e ruşine că sunt români. Aici cred că infecţia propagandei a contaminat pe multă lume. Dacă nu le mai plac locurile natale, de ce se mai întorc? Psihologic, înţelegem dedublarea. Una spun şi alta fac. Le e ruşine să recunoască grijile şi nevoile de afară. Când sosesc de sărbători acasă se dau macho.
Am avut şansa de a călători mult înainte de intrarea noastră în Uniune, de pe vremea când făceam lobby pentru NATO şi UE, prin toate capitalele mari ale lumii. Întotdeauna am avut grijă să-mi iau bilet de întoarcere, deşi unele păţanii m-au reţinut în veşnicele călătorii. Nu am fost adeptul mutării printre străini, deşi aveam oferte super consistente financiar. Am crezut mereu în predestinare, fără a avea obişnuitele crize de identitate, precum o au alţi strămutaţi.
Ştiam că e bine să trăieşti „afară.“
Eram la Washington Times cu o bursă. Participam la toate şedinţele de redacţie. Spaţiul destinat conducerii îmi era deschis la orice oră. Ca visiting-fellow orice îmi era permis.
La insistenţele mamei, care tot îmi cerea să rămân în SUA, l-am întrebat pe David, redactorul-şef de atunci al publicaţiei, dacă aş putea să rămân şi dacă mi se va da repede Green-card-ul. S-a supărat pe mine. „Vezi biroul acesta?“ (Era un acvariu profesional, destinat conducerii ziarului). Mirat n-am răspuns. A făcut-o el în locul meu: „Aici vei mai intra peste 40 de ani.“
Am plecat aplecat de povara gândurilor. În ţară, directorul ziarului îmi promitea postul de redactor-şef. Şi aşa am înţeles că ierarhiile sunt greu de parcurs dacă nu ai sprijin. În zadar ai ambiţii, dar niciodată nu vei fi recunoscut egali cu ei. Asta am simţit eu. Nu cer altora să recunoască dezavantajul de a fi tratat ca auslanderi. Fericirea e poate printre puţinele sentimente care nu pot fi trucate. Degeaba zâmbeşti şi te lauzi cu postura ta super califragilistică. Subconştientul te trădează atunci când pui vestonul de marele duce din No man’s land. Cel mai sincer e omul simplu. Îşi iubeşte ţara ca pe o mamă.
Nu ştiu câţi s-au întrebat de ce românii plecaţi la muncă în străinătate îşi fac case în ţara natală şi nu acolo unde muncesc? E un sentiment al apartenenţei la un neam, îmi spunea deunăzi un reputat medic român. Înrădăcinarea nu e o treabă uşoară.
Luat cu vorba era să uit enunţul făcut? Cum îi poţi suporta pe mitici? Simplu. Fiecare are un complex al adaptării. Nimeni nu pare a fi profet în comuna sau satul lui. Dar vine o vreme cu dor de ale tale, de locurile unde te-ai născut. Unii cercetători susţin că după un ciclu de viaţă, mulţi se reîntorc la locul de baştină. Chipurile cristalele din apă sunt cele care-i atrag. Ştiinţa va evolua. Oamenii vor călători tot mai mult. Se vor simţi bine. Vor fi fericiţi. Depinde de doza pe care şi-au propus-o. Dar vine o vreme când unii recunosc că niciunde nu e mai bine ca acasă.
Cum îi suport pe mitici? E la fel ca la New York, un Babel al omenirii. Fiinţa se adaptează. Parcă aşa se spune că fiecare e un animal social. Ce are că munceşti pentru un şeic arab. Mama e tot acasă. Unii îi spunem cu mândrie România, altora le e ruşine să recunoască profunda iubire.
Unde e mai bine? Citim Cicero sau învăţăm să renunţăm la sentimentele apartenenţei. Dar vine o vreme când totul se va recalibra.
