Asasinarea lui JESSE James de catre lasul Robert Ford
(The assassination of Jesse James by the coward Robert Ford)
Productia: SUA, 2007 z z Regia: Andrew Dominik
z z In distributie: Brad Pitt, Casey Affleck, Sam Shepard, Paddy Considine z z Distribuit de InterComFilm Distribution
Uneori dai peste cate un film atat de straniu, de aparte si departe de acele canoane obisnuite (dupa care judeci si in care se lasa usor incadrate cele mai multe productii), incat nici nu stii exact cum sa il abordezi. Aterizat neasteptat si intr-o doara pe ecranele noastre in ultimele zile de 2007, exact pe cand lumea e mai ghiftuita, alcoolizata si complet nedornica de ceva care sa ii ceara fie si minime eforturi de concentrare si decodare, asa e si Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford. Titlu cu o lungime pe masura filmului pe care il eticheteaza astfel, aparent anti-climactic. Pe de-o parte, poti intelege logica distributiei unei asemenea realizari – e un film cu ceva panas festivalier, selectat (si premiat) la Festivalul de la Venetia, plus cu o gramada de nominalizari pentru sezonul de premii aflat acum in plina desfasurare. Pe de alta parte, actorul – orice ar zice unii, pe drept – premiat la Venetia se intampla sa fie Brad Pitt, adica unul dintre megastarurile hollywoodiene din ultimul deceniu, aflat inca in centrul atentiei – fie ea a industriei ori a tabloidelor. Astfel, cel putin teoretic, ti-ai putea imagina un potential public care, chiar daca nu gusta in principiu filmele de autor, e posibil sa vrea sa vada chiar si un asemenea produs, daca il are pe domnul Pitt pe generic. si totusi… Vorbim despre Jesse James, figura legendara a Vestului Salbatic, bandit/haiduc simbolic si azi in ochii majoritatii americanilor pentru o anume atitudine certata cu legea – dar cu o lege stramba, birocratizata, nici pe departe menita sa apere si protejeze oamenii simpli; ba chiar dimpotriva. Ceea ce ar explica numeroasele tentative de portretizare a domnului, fiecare tributara epocii in care s-a nascut. De la durul imaginat de Lloyd Ingraham si incarnat de Fred Thomson in 1927, la eroul romantic si justitiar jucat de Tyrone Power in varianta (foarte departata de orice istorie) semnata Henry King in 1939. Trecand prin primele tentative, serios sabotate de studiouri, de considerare a mitologiei, incercate de Nicholas Ray in The True Story of Jesse James (’57), unde personajul imprumuta trasaturile memorabile ale lui Robert Wagner. Am mai putea adauga, desigur, si tentativa tembeluta de acum vreo cinci ani, American Outlaws, cu Colin Farrell in rolul titular. Toate acestea, desigur, pe langa nenumaratele biografii si eseuri care incercau sa descalceasca mitul, sa re-descopere omul din spatele acestuia sau sa gaseasca un cat de mic lucru nou de spus pe tema imaginii ce se incapatana sa ramana bine ancorata in inconstientul colectiv. Unul dintre ele a fost si romanul lui Ron Hansen din care si-a gasit principala inspiratie si neo-zeelandezul Andrew Dominik, semnatarul celei mai recente si, am zice, interesante editii la persistenta istorie celuloidizata a faimosului outlaw. Dominik are 40 de ani si doar doua lungmetraje la activ – precedentul, Chopper (2000), bucurandu-se de ceva succes prin circuitul festivalier, revelandu-l pe un (atunci) necunoscut Eric Bana si fiind o alta meditatie personala si surprinzatoare pe tema intersectiei dintre plasarea la/dincolo de limita legii si o neasteptata faima. Caci poate ar fi momentul sa spunem ca, dincolo de aparentele – si superficialele – asemanari cu cel mai persistent si mitologiza(n)t gen al cinematografiei de peste ocean, Asasinarea lui Jesse James… e doar formal un western. Da, are peisajele maiestuos-dezolante ale salbaticiei inca nesupuse deplin omului, splendid filmate de Roger Deakins. Are, in prima aproximatie, tipologiile specifice si infruntarile rituale. si o muzica melancolica, aproape maladiva, venita de la morbidul Nick Cave si Warren Ellis, semnatari nu demult ai coloanei sonore a unui alt fascinant fals western, The Proposition. Dar toate acestea sunt detalii, superbe amanunte fascinante, ce nu rezuma ori aproximeaza, insa, esenta intunecata a povestii pe care o spune – si sugereaza Dominik, pe urmele romanului lui Hansen, din care a preluat mare parte din voice-over-ul ce puncteaza intreaga istorie. Este, daca vreti, in cu totul alta cheie, tema tradatorului si a eroului, o meditatie de o poezie crunta, camuflata de grandoarea peisagistic/vizuala, despre celebritate, obsesie, relatia fan-obiect al adoratiei si toate hadele dedesubturi ale acestora. Adica una dintre cele mai mari (si hidoase) tare ale contemporaneitatii in perpetua goana dupa cele 15 minute de glorie. si nici nu se putea gasi un intrepret mai bun pentru Jesse James decat Brad Pitt, adica cel mai faimos sex-simbol al Hollywood-ului ultimului deceniu – care reuseste sa fie o prezenta magnetica, amestec de charisma, mister, dispozitii schimbatoare si bruste pulsiuni depresiv-autodistructive si, tocmai prin toate acestea, ingrozitor si iconic. Iar contrapunctul firesc si egal-amenintator ii e maruntul si dispretuitul admirator fanatic, pustiul Robert Ford, jucat alunecos, cu o mixtura de sfiala, adoratie tampa, candoare si meschinarie de fratele mai mic al lui Ben Affleck, Casey – un mai vechi obisnuit al cinema-ului independent american. El reuseste aici una dintre cele mai respingator/fascinante partituri actoricesti ale anului – un individ mic si ordinar, rupt intre pasiunea neclara pentru eroul sau, invidie, ura pentru nevoia de atentie si recunoastere nesatisfacuta, frustrare. si care va sfarsi, intr-un impuls nu foarte departat de cel al anticului Erostrat (sau cel putin aceasta e sugestia filmului), prin a distruge miseleste exact ceea ce paruse sa iubeasca mai presus de orice. si, intr-o ultima, cruda punere in abis, sa reconstituie comic zi de zi, pentru un public care nu ii va oferi niciodata mult-ravnita dragoste, gestul pentru care va ramane consemnat intr-un coltisor (neglijabil) al istoriei; murind, desigur, de mana unui alt nimeni asemenea lui. Subtextele erotice ori suicidare sunt si ele prezente in tesatura alambicat-incantatoriu-poetica a istoriei prezentate de Andrew Dominik, dar niciodata drept alt-ceva decat subtile note de subsol, posibile conotatii ce nu vor rezu-ma ori explica realmente tragicul, absurdul si mecanica implacabila ce par a caracteriza finalul lui James. Acest film de peste doua ore si jumatate e foarte greu –
daca nu imposibil – sa anticipezi cui si cat i-ar putea placea. Nu putem insa, sa nu vi-l recomandam, fie si doar pentru ca, strict vizual, e cel mai frumos si hipnotic film al anului trecut. Ori, de ce nu?, chiar pentru frumosul Brad Pitt care, dupa ani de stradanii, incepe acum, la aproape 45 de ani, sa convinga ca ar trebui luat in serios ca actor.
