Productia: Germania, Canada, SUA, 2007 – Regia: Uwe Boll – In distributie: Jason Stratham, John Rhys-Davies, Ray Liotta, Leelee Sobieski – Distribuit de Ro Image 2000/ProRom
Uwe Boll este chintesenta "regizorului" de mana a paispea: face filme de gen – in majoritate, horror – cu nu prea multi bani, multa actiune si minte ioc. si face multe filme. Nefacand parte din mainstream-ul industriei, isi permite, insa, sa umple golurile calitativ/intelectuale ale productiilor sale cu violenta din belsug, carnuri si sange pe toti peretii sau prin mijlocul naturii. Ceea ce i-a adus o legiune de simpatizanti si fani din randurile celor nemultumiti de aseptizarea si cumintenia in materie a realizarilor finantate de marile studiouri.
Adica, pentru a inchide cercul, exista destui oameni dispusi sa vada si chiar sa astepte infrigurati ce mai produce omul acesta pe nume Uwe Boll. Astfel ca el si-a facut un nume intr-o anumita nisa extrem de confortabila, chiar daca departe de audientele mai sofisticate si de critici, care stramba superiori din nas si-l ocolesc de parca ar fi ciumat. Deci acest regizor are deja un soi de reputatie, e cel mai bun echivalent contemporan al lui Ed Wood! Pentru cine nu stie nici macar superba biografie pe care i-a facut-o Tim Burton, sa spunem ca Ed Wood a fost considerat cel mai prost regizor din toate timpurile, dar a devenit, azi, obiect de cult aproape fanatic in anumite cercuri. In ceea ce-l priveste pe Uwe Boll, si publicul lui e suficient de numeros si fidel cat sa-i permita sa continue neabatut "opera". In ultimii ani, pentru ca anumite feluri de efecte speciale s-au ieftinit considerabil, el s-a aventurat hotarat in zona ecranizarilor jocurilor video. De la House of the dead (doar zombies sunt cei mai ieftini si eficienti monstri pentru sperieturi necostisitoare, nu?!) la BloodRayne (ca deh, damphirii – corcituri de vampiri si oameni – sunt intotdeauna la moda; cu atat mai mult daca sunt femei in vesminte sumare si mulate). Ca sa nu mai vorbim de flirtul cu partile intunecate ale paranormalului din seria Alone in the dark, tot de la un video game pornita. Pe scurt, Uwe Boll e un om foarte ocupat, mereu la treaba, sarind dintr-o filmare in alta si, in ciuda faptului ca prostul lui gust e imens, iar abilitatile sale artistice cvasi inexistente, exista un anumit soi de visceralitate si eficienta primara a filmelor pe care isi pune semnatura. Ceea ce il face, credem, mai simpatic decat echivalentii cu fumuri in cap si mult mai multi bani pe maini ce toarna fantezii sau pseudo-orori idioate in Hollywood.
Acestea fiind spuse, sa ne ocupam putin si de subiectul nostru, adica filmul In numele regelui, tras tot dintr-un joc video, de data asta, insa, calcat pe moda recenta a povestilor cu magie, taramuri fermecate, supranatural si, desigur, eterna lupta dintre fortele Binelui si ale Raului. Sau (inca) un cash-in dupa grotesc si ridicol de laudata trilogie Stapanul inelelor cu hobbiti plati, antipatici si supraponderali a candva amuzantului Peter Jackson. Pentru acest In numele regelui, Boll a avut parte de un buget semnificativ, de peste 50 de milioane de dolari si a investit o parte in efectele speciale (armate monstruoase, explozii grandioase, sabii zburatoare etc.) care sunt in general decente. A investit si in ceva actori cunoscuti, desi multi abia se vad, inghititi de pasiunea domnului regizor de a ingramadi multimi si cat mai multa actiune, plus dialoguri ce merg de la infiorator la ridicol cat ai clipi. Zau, insa, ca oricare dintre ei, inclusiv cabotinissimul Ray Liotta in chip de vrajitor malefic si eminenta cenusie a raului ce vrea sa stapaneasca regatul de basm ori impasibilul Jason Stratham, care e eroul ce ajunge din fermier rege, se descurca mai bine decat Frodo si sleahta lui de pitici. Lor li se adauga simpaticul John Rhys Davies, care s-a plimbat si prin Stapanul inelelor, mereu onorabilul Ron Perlman si frumoasele Claire Forlani (nevasta protagonistului), Leelee Sobieski (printesa) si Kristanna Loken (Teminator 3, BloodRayne) ca surogat de elfa saritoare prin copaci. Despre poveste n-are rost sa spunem mai multe, oricum, e genul pe care o cam stii dinainte dar, avand in vedere reputatia realizatorului, e neasteptat de simpatica in debilitatea si banalitatea ei. O placere vinovata pe scurt, dar nu mai putin placuta pentru asta.
