A trecut o săptămână şi sinuciderea Mădălinei Manole face încă ştirea zilei – ieri trei tabloide şi două cotidiane serioase au deschis ziarul cu asta. Dacă aş fi cinic, aş spune că gestul final a scos din uitare numele unei cântăreţe mediocre, îngropată în anonimat de ani buni: sfârşitul ei are şanse să devină cea mai mediatizată moarte de după ’89. De ce se întâmplă aşa? E simplu, în România suicidul e rar – iar în ce priveşte personalităţile publice aproape inexistent. Sinuciderile sunt de asemenea la ordinea zilei în romanele româneşti (Ana din „Ion”, Olguţa din „La Medeleni”, Radu Comşa din „Întunecare” etc.), dar nu şi printre romancieri. Suicidul a fost una dintre temele cele mai disputate între vedetele intelectuale de dreapta din interbelic, iar Cioran, care a predicat o viaţă întreagă sinuciderea, a murit de bătrâneţe, mâncat de Alzheimer.
Relaţia românilor cu suicidul e mai degrabă bovarică şi nu cred că asta e din cauza tabúurilor religioase ortodoxe care ne-ar modela cultural: în Rusia, credinţa ortodoxă e mult mai puternică şi mai influentă politic decât în România, dar, cu toate astea, Rusia e în topul 5 mondial al sinuciderilor. Nu ţine nici de o cultură a zonei – maghiarii sunt de asemenea în top 10, deci nici vorbă de spirit zonal. Nu cred de asemenea că asta se leagă de mult trâmbiţatul optimism românesc, „hazul de necaz”, sau poate fi vorba şi de asta, dar nu ca factor decisiv. Factorul decisiv e altul, în opinia mea – ca popor, suntem mai degrabă unul de fricoşi. Contrapartea e că, undeva în adânc, orice ar zice popii şi oricât s-ar clama că adevăratul curaj e acela de a rămâne în viaţă când se ajunge la limită, există totuşi un fel de respect ciudat pentru cei care aleg să-şi ia viaţa. Dintr-un artist expirat şi mediocru, Mădălina Manole a devenit, brusc, eroul tragic al zilei.
