Premiere cinematografice
Ultimele dorinte (The Bucket List)
Productia: SUA, 2007 – Regia: Rob Reiner – In distributie: Jack Nicholson, Morgan Freeman, Sean Hayes, Rob Morrow – Distribuit de InterComFilm Distribution
The Bucket List / Ultimele dorinte e revenirea lui Rob Reiner dupa debilul Rumor Has It si cateva siropuri dezgustatoare – Alex si Emma si The Story of Us. Candva, prin anii ’80, Reiner a fost implicat in realizarea genialului mockumentar This Is Spinal Tap si a semnat doua dintre cele mai interesante si atipice adaptari dupa prolificul Stephen King – delicatul Stand by Me si ferocele Misery. Odinioara… Intre timp a imbatranit, s-a ramolit, inmuiat si a decis sa bifeze cea mai odioasa, exploatanta si dezgustatoare (sub)specie hollywoodiana – cea care, de la Love Story incoace, circula prin lume si agreseaza spectatori pasnici si inocenti sub eticheta de tearjecker; adica, literal, "storcatoare de lacrimi".
Asa si in filmul nostru, pardon, al lui Reiner & co (si sincer, nu i-am dori nimanui sa aiba ceva de-a face cu el!). Jack Nicholson – obez, buhait si isteric cum ne-a obisnuit in ultima vreme – e bogatanul singuratic, multiplu divortat si acru cat cuprinde, care a ajuns, cu sentinta de cancer terminal atarnandu-i deasupra mutrei ranjit-puhave, intr-o rezerva a spitalului al carui proprietar e (!) Iar aici are drept coleg de camera si diagnostic medical un biet intelectual – obsedat de Jeopardy! – fortat de greutatile vietii sa fie doar mecanic auto, casatorit (de-o eternitate), familist convins, bla-bla. si care e Morgan Freeman. Normal, daca tot stau in paturi alaturate, cu moartea asteptandu-i dupa colt si n-au nimic in comun, cei doi se vor imprieteni la catarama si vor porni sa bifeze lista din titlul original – adica lucrurile pe care e musai sa le faci inainte sa dai coltul ("kick the bucket", cum zic americanii). In meniu, tot ce si-ar putea dori niste cancerosi intre doua sedinte de chemioterapie: skydiving, pocnit masini de curse in ritm de ZZ Top, Riviera franceza, safari in Africa (dar nu vanat, ca ar fi politic-incorect), zabovit si discutat platitudini in fata piramidelor egiptene; bifat Taj Mahal in India, ceva Hong Kong, ratat Everest-ul pe rezon de ceata etc. Exista si niste femei prin acest sinistru "hai sa radem de cancer si sa crapam fericiti/ impacati, ca nu-i asa rau", dar chiar nu conteaza – totul e la fel de viu precum decorurile de carte postala prin care regizorul (ha?) ii plimba pe cei doi mari actori septuagenari. Dintre care, am mai zis, Nicholson isi face numarul de scarba smecher/ acida care ascunde bine o inima de aur, iar Freeman baleiaza prin obisnuita persona pios/ nobila rafinata de la Driving Miss Daisy si Shawshank Redemption incoace. De altfel, trebuie spus ca Freeman, in ciuda tuturor imbecilitatilor in care apare, e poate cel mai impunator performer american in viata. Dar nici el nu poate face nimic pentru a salva acest odios manifest carpe diem care jigneste (sau oripileaza) pe oricine a avut vreodata prin preajma bolnavi in faza terminala.
