Mi-a trebuit un timp pentru a înţelege şi un altul – destul de lung – pentru a accepta de ce minunatele şi năzdrăvanele amintiri ale lui Nică a lui Ştefan a Petrei nu mai stârnesc astăzi nici un interes elevilor din clasele primare. Dincolo de limbajul arhaic greu de digerat – cu toate că fiecare ediţie a „Amintirilor din copilărie” are note de subsol explicative – povestea în sine nu mai este gustată de către micii şcolari care n-au cunoscut niciodată bucuria unui chiul de la şcoală pentru a se scălda în gârlă – mulţi dintre ei nici nu cunosc cuvântul gârlă.
Sau cât de incitant este să furi cireşe din grădina vecinului chiar dacă ai şi tu în curte. Toate acestea aparţin unui alt tip de societate, nu ştiu dacă mai bună sau mai rea, ci doar alt tip. Un tip de societate în care, din păcate, doar asfaltul dintre blocuri mai poate stârni dorinţa de năzdrăvănii, omorâtă şi ea în faşă, cum se spune, de prezenţa maşinilor parcate pe trotuare, de vecinii deranjaţi de cel mai mic zgomot, de de de…
Toate acestea ţin de un trecut care nu mai interesează pe nimeni. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu celelalte scrieri ale genialului povestitor care a fost Ion Creangă. Iar atunci când ele ne sunt „repovestite” cu mijloace teatrale, aşa cum au făcut-o regizorul Alexandru Dabija şi actorul Marcel Iureş în premiera de la Teatrul Act, „Absolut”, încep să cred că Ion Creangă poate redeveni scriitorul copilăriei.
Întâlnirea cu Ivan Turbincă în „interpretarea” celor doi oameni de teatru nu numai că mi-a făcut mare plăcere, dar mi-a stârnit şi dorinţa de a reciti povestea lui Ion Creangă. Şi dacă aş fi fost numai eu tentată, n-ar fi reprezentat mare lucru. Dar când auzi un adolescent spunând după spectacol că îşi doreşte să citească Ivan Turbincă, nu-ţi rămâne decât să le mulţumeşti lui Alexandru Dabija şi lui Marcel Iureş pentru gândul cel bun.
