Juno (Juno)
Productia: SUA, 2007 Regia: Jason Reitman In distributie: Ellen Page, Michael Cera, Jennifer Garner, Jason Bateman Distribuit de MediaPro Film Distribution
Dupa simpaticul Thank You for Smoking (Multumesc pentru ca fumati), Juno este al doilea film al lui Jason Reitman, fiul regizorului de comedie Ivan Reitman (Stripes, Ghostbusters I si II, Evolution). Acest film vine pe ecrane scaldat in laude critice cvasi-unanime, ca megahit surpriza al toamnei 2007 in America, cu deja 100 de milioane de dolari incasari la un buget de 7,5 milioane. Mai are si patru nominalizari la Oscaruri – film, regie, scenariu original si actrita principala. Aceasta din urma fiind juna Ellen Page, afirmata in serialul tv canadian ReGenesis si X-Men 3, si revelatie deja in independentul Hard Candy. Page e magnetica/ formidabila si aici, ca adolescenta (16 ani) cinica si rea de gura Juno, crescuta in tipica familie destramata si atmosfera disfunctionala cu care ne-a obisnuit pana la saturatie o pleiada de filme indie americane. Juno se trezeste gravida la 16 ani cu un coleg/ prieten (Michael Cera din Superbad) si se hotaraste sa pastreze sarcina, pentru a da apoi copilul spre adoptie. Lasand deoparte orice judecata cu privire la premisa acestei comedii (ce se vrea si hilara si serioasa si trista, reusind toate acestea binisor doar pe alocuri), filmul urmareste calatoria copilei spre inevitabila maturizare, dar si amicitia paralela cu un sot tinut sub papuc, Mark (Jason Bateman), "barbatul" din cuplul care urmeaza sa adopte plodul. Situatii amuzante sunt destule, majoritatea cauzate de gura spurcata a eroinei, care nu se prea sfieste sa spuna ce simte si gandeste fara retineri. Iar Jennifer Garner reuseste sa fie centrul emotional fragil-contorsionat, ca Vanessa, nevasta incapabila sa aiba copii, chinuita si nevrotica, ce si-a anihilat practic sotul, cenzurandu-i si limitandu-i pasiunile si inchizandu-l ferm intre gratiile unei casnicii unde totul e prestabilit si contabilizat. Ceea ce justifica apropierea dintre Mark si mult mai libera Juno, care pare sa-l inteleaga si accepte asa cum este, si sa-i impartaseasca gusturile muzicale si cinematografice – vezi minunatele discutii despre punk ori meritele lui Herschell Gordon Lewis vs. Dario Argento. Atmosfera tipica de productie independenta americana e completata de tatal fost militar si total depasit de situatie al adolescentei (J.K. Simmons) si mama vitrega dura, dar mai capabila sa inteleaga si sa ajute (Allison Janney, abonata parca la genul acesta de realizari). La asta se mai adauga micile trucuri regizorale, de la sarcastica voce din off a protagonistei la inserturile animate care incep inca de pe generic. Totul pentru a contura o lume dulce-amara si o lectie/ felie de viata in care morala, destul de clara, nu e, totusi, urlata in fiecare cadru. Pe scurt, filmul nu e rau, dar am vazut, mai ales in ultimii vreo zece ani, atatea variante ale lui, Juno este doar cel mai recent si, din oarecare motive, cel mai bine primit dintre ele. Ceea ce nu il face in nici un caz un film prost, dar nici unul extraordinar…
