Una dintre ultimele fiţe occidentale care au pătruns în Bucureşti e veganismul. Un amic a trecut de curând de la vegetarianism la veganism – dacă vegetarienii nu consumă carne, veganii fac un pas mai departe şi nu mănâncă nimic de origine animală (lapte, ouă etc.). Amicul meu, care e plin de bani, încerca să mă convingă că regimul ăsta e cel mai sănătos – ceea ce mi s-a părut deja prea mult şi am început să caut pe net; am aflat că, dacă la adulţi funcţionează o astfel de dietă (care nu e însă în mod necesar mai sănătoasă), la copii e contraindicată, întrucât o vitamină (B12) şi o serie de principii minerale se găsesc doar în produsele de origine animală. Dezbaterea e oricum enormă şi experţii ezită să dea un verdict clar.
Concluzia mea, după ce am terminat de citit, e că veganismul şi parţial vegetarianismul amestecă neplăcut lucrurile, prin strategii propagandistice care-i apropie de unele culte creştine. Pe de o parte, avem o ştiinţă, medicina nutriţionistă, care ne spune ce principii nutritive sunt indispensabile celulelor noastre. Pe de altă parte, e o idee recentă care neagă că am fi vârful evoluţiei şi că am avea dreptul să împingem alte specii spre extincţie; pornind de aici, occidentalilor a ajuns să li se pară barbar să mai mănânce animale. Sunt însă probleme diferite – una e despre ce e sănătos (pentru trup), iar cealaltă despre ce e etic (pentru suflet); de altfel, momentul în care mulţi descoperă veganismul aduce a convertire religioasă, începe printr-o revelaţie a cruzimii umane şi e urmată de „pocăinţă”, de transformarea radicală a modului de viaţă.
Nu-mi place când ştiinţa se amestecă cu religia, când religii de ultimă oră încearcă să impună propriile viziuni ştiinţei medicale. Îmi lasă impresia de ştiinţe postmoderne dubioase, jucării pentru clasa de mijloc.
