În 2006, un clip a făcut furori: se numea „Ţăran în Spania” şi în el – un emigrant, îmbrăcat în trening şi relativ corpolent, se lăuda cu un Audi „A seiz”, cu „climă bizonică” („dar, vai, vai, ce maşină, dar a cui o fi?… Incredibil”), răspunzând „prietenilor invidioşi” care lansaseră bârfa că i-ar merge prost. Clipul a intrat rapid în folclorul urban, fiind urmat de nenumărate parodii sarcastice, iar protagonistul lui a devenit peste noapte arhetip al cocalarului, al „ţăranului ajuns” şi incult. Însă nici unul dintre rafinaţii care se spărgeau în miştouri nu se gândeau că amărâtul complexat din clip e căpşunarul tipic, reprezentantul perfect al ultimei generaţii de emigranţi – genul de 25-35 de ani care, venit dintr-un orăşel falit din sud sau dintr-un sat prăpădit din Moldova, trage ca disperatul într-un job prost plătit ca să-şi cumpere maşina la care a visat de la 16 ani – ca să se laude cu ea în ţară. Mergeţi în Italia şi o să vedeţi coborând din maşini bune o mulţime de emigranţi la trening, care sâmbăta o ard în cluburi de manele. E ciudat cum inteligentsia aplică un dublu standard când vine vorba de căpşunari: îi lăudăm pentru miliardele care le bagă în ţară, dar altminteri ne facem că nu le vedem treningurile de firmă, maşinile aspiraţionale, lanţurile de aur… O mulţime de cunoştinţe din străinătate mi-au spus că, pentru ei, românul tipic e cocalarul. Nu doctorul din Franţa sau informaticianul din Canada, ci burtosul care coboară în şlapi din maşină, gălăgios şi agresiv, dar care, în calitate de emigrant, trimite grosul banilor în ţară. Prin urmare, hai să nu ne mai îmbătăm cu apa rece a brandurilor fanteziste de ţară. „Cocalarul” s-a lipit deja ca stereotip despre românul tipic şi de aici trebuie să pornim discuţia. Personal, nu am o problemă cu asta; pe undeva, sunt mândru de cocalarii mei de afară.
Mergeţi în Italia şi o să vedeţi coborând din maşini bune o mulţime de emigranţi la trening, care sâmbăta o ard în cluburi de manele.