Cu doua premii obtinute la Festivalul International de Film de la Berlin – Marele premiu al juriului (Ursul de Argint) si Premiul „Alfred Bauer” – cei doi actori principali din „Eu cand vreau sa fluier, fluier” (in regia lui Florin Serban) sunt doi tineri care au inteles ca viata le-a dat o sansa. Si au de gand sa o fructifice.
Stiti, va rog eu frumos, mai dureaza mult? Numai ca pleaca trenul la Timisoara si trebuie sa va luati bagajele din compartiment”… ne anunta o voce grava. Nu, nu eram pasageri clandestini intr-un tren, ci vizitatori de o zi ai Reviziei de Vagoane Bucuresti Grivita, de unde garnitura unde ne lasasem bagajele urma sa plece catre Timisoara. Venisem aici, in nordul Bucurestiului, pentru o sedinta foto cu… cantec, pardon, cu fluieraturi, alaturi de actorii Ada Condeescu si George Pistereanu. In total eram sapte oameni, dar in mai putin de jumatate de ora curtea s-a umplut de muncitori curiosi si de toata populatia canina a Grivitei. Cum ne-am descurcat, aflati mai jos…
Sunt actori celebri foarte buni care iau un premiu important aproape de sfarsitul carierei. Cum este sa iei un premiu chiar la debut?
Ada Condeescu: Cand eram acolo m-am gandit tot timpul la marii actori din tara care nu au apucat sa ajunga pana acum pe un covor rosu – la Berlin sau la Cannes –, iar gandul acesta ma facea sa fiu si mai bucuroasa, si mai mandra de faptul ca ma aflam acolo. Pentru cariera unui actor tanar, mai ales din Romania, mi se pare foarte important ca debutul lui sa fie recunoscut. Dupa asta este destul de complicat, pentru ca trebuie sa te zbati mult si sa nu astepti pe principiul „lasa ca o sa apara altceva”.
Ce ai avut tu si nu au avut marii actori?
Ada Condeescu: Deocamdata ei au clar mai multa experienta si obisnuinta cu scena, iar eu mai am multe de invatat. Cred ca este vorba de perioada in care traim si de epoca in care au avut ei debutul. Dar eu cred ca am avut o sansa, sansa mea…
Te-a surprins intrarea in competitia de la Berlin? Va gandeati ca o sa luati si un premiu?
George Pistereanu: A, cand am aflat ca am fost inscrisi, nici nu am mai putut sa stau la curs, imi tataia fundul pe scaun de bucurie, emanam bucurie, cred ca se vedea pe fata mea. M-am invoit si am plecat, ca nu mai rezistam. Colegii mei nu stiau nimic, nu stia nimeni nimic, acum se stie doar pentru ca s-a mediatizat foarte mult, dar pe atunci nu stia nimeni, nimeni. Doar familia si prietenii.
Ada Condeescu: Nu m-am gandit la nici un premiu pentru ca, intr-un fel, mi se parea… In primul rand faptul ca am fost selectati direct in competitie, nu intr-o alta sectiune, mi s-a parut foarte important. Premiul era asa, „ce premiu domnule, important este ca mergem acolo”.
Si totusi filmul vostru l-a batut pe „The Ghost Writer” al lui Roman Polanski. Cum este sa fii… peste Polanski?
Ada Condeescu: Iti da foarte multa incredere sa mergi mai departe.
In copilarie sau, de ce nu, chiar in adolescenta, va jucati „de-a actrita” sau „de-a actorul” prin casa sau cu copiii de la bloc?
Ada Condeescu: Nu. Dar dupa ce am intrat la actorie (n.a. – in 2006) ma jucam in oglinda, in baie. Imi faceam tot felul de povesti in cap si ma imaginam ca sunt nu stiu ce printesa care nu stiu ce face. Uneori imi mai puneam prosopul in cap si ma jucam de-a araboaica. Mai tarziu mi-am dat seama ca toate acestea ma puneau pe mine in niste situatii similare cu cele ale unei actrite. Dar propriu-zis de-a actrita nu m-am jucat. Ma jucam insa de-a vanzatoarea care vinde bilete. Si imi placea sa ma mai joc de-a bibliotecara.
George Pistereanu: Eu politist voiam sa ma fac, dar tot din motivul asta, ca voiam sa joc cat mai multe roluri. Daca as fi facut o singura meserie, m-as fi plictisit groaznic. Eu nu pot sa stau la birou si sa fac aceeasi chestie in fiecare zi, m-ar lua capul. Am inceput cantand in corul de copii al Operei, unde am intalnit o fata care era mai mare decat mine si care era la „Dinu Lipatti”, la actorie. Eu voiam sa dau la muzica, dar, nestiind teorie muzicala, m-a indrumat ea. Decat sa dau degeaba, mai bine as da la actorie, un an, doi, pana mai invat niste teorie muzicala. Am dat, si ala a fost elementul care a declansat totul.
Daca ne intoarcem in timp, inainte de „Eu cand vreau sa fluier, fluier”, in ce tip de filme te vedeai jucand?
Ada Condeescu: M-am vazut jucand si in povesti de dragoste. Dar oricum, in general vreau roluri care sa ma provoace si care sa fie oarecum altfel fata de cum ma vede pe mine lumea prima oara. Acum sunt tunsa scurt, dar inainte aveam parul lung si ondulat si toata lumea ma incadra in acel stil al „printeselor” din filme sau „zana”. Asa ca mi-as fi dorit sa fie niste roluri opuse. Mi-as fi dorit sa joc eu rolul lui George daca se putea – sa fiu aia rea si dura.
Te-ai fi descurcat? Stand cu tine acum fata in fata, nu te-as vedea facand rolul lui George…
Ada Condeescu: Clar as fi reusit. Am facut la un workshop pe film, in Polonia, un rol de hoata si chiar ma duceam in magazin si furam cu inca doi colegi.
George, tu ce faceai inainte de „Eu cand vreau sa fluier, fluier”?
George Pistereanu: Actorie, la Liceul „Dinu Lipatti” din Bucuresti, unde eram in clasa a XII-a si ma pregateam pentru bac. Cand au venit cei de la casting, eram in clasa cu prietenii, cu colegii, ne distram si nu le-am dat mare importanta. Venisera domnul Zlotea si inca un baiat cu un aparat foto, ne-au facut niste poze si ne-am dus toti sa ne facem fise de inscriere pentru probe. Eu am mers doar intamplator, imi sunasem un prieten, si asa am aflat ca se duc la casting. Nu aveam oricum ce face, asa ca m-am dus. Dupa, aceea totul a durat sapte luni. Am facut niste improvizatii, a trebuit sa-mi imaginez cum e abordat un nou detinut de catre ceilalti din penitenciar. Apoi au inceput sa-mi dea text si am inceput sa dau numai eu probe pe rolul asta. Normal ca iti spui, stai asa, daca dau numai eu proba… inseamna ca e de bine.
Cum ai reactionat cand ai aflat ca ai primit rolul?
George Pistereanu: Mie nu mi-a spus nimeni nimic ca as fi luat, sau ca se gandesc la mine, desi ei probabil ca stiau de mai demult. Cand m-am intalnit cu Florin, am crezut ca se pregateste sa imi dea vestea cea mare, insa el a vrut sa facem o proba cu toata echipa pe viitorul platou. Dupa ce am luat, am plecat la Topalu, langa Cernavoda, unde e cea mai mare livada de caisi din estul Europei si unde fusese improvizat un penitenciar. Ai mei nu realizau pe atunci cat de mare e proiectul, dar s-au bucurat, iti dai seama, si m-au lasat sa-mi urmez visul.
Cum ai primit rolul Anei din „Eu cand vreau sa fluier, fluier”?
Ada Condeescu: Rolul l-am primit dupa vreo sase luni de casting in care, in afara de ultimele trei saptamani ale castingului, eu am dat proba pentru un alt rol care acum nu mai exista in scenariu. La un moment dat am primit un telefon de la cei de la Strada (n.a. – compania care a produs filmul) sa mai vin pentru inca o proba, dar pentru rolul Anei. Practic, pentru rolul Anei am dat doar doua probe, ambele cu George.
Si ai convins din doua probe ca esti buna pentru acest rol?
Ada Condeescu: Ultima proba a fost cea mai puternica si cumva, cred eu, l-a convins definitiv pe Florin sa-mi acorde rolul. A fost oarecum bazata pe improvizatie si pe spontaneitate si ne-a iesit foarte bine.
Ce a insemnat improvizatie in acest caz?
Ada Condeescu: Eu stiam ceva si se pare ca George stia altceva despre aceasta ultima proba. Mie imi spusese Florin ca o sa fie o proba normala, ca o sa fac ce am facut si la proba trecuta, sa-i citesc lui Silviu un chestionar la care el trebuia sa raspunda. De fapt, George a venit si m-a tras de la masa si m-a bruscat, dar nu m-am lasat mai prejos. Ne-am luptat, ne-am batut, ne-am injurat, am daramat birouri… Dar pana la urma a iesit bine.
Cand te-a bruscat, nu te-ai speriat?
Ada Condeescu: Ba da, la inceput. Nici prin cap nu-mi trecea ca o sa se intample asa. Il vazusem inainte de proba pe Florin ca vorbeste ceva cu George, dar nu m-am gandit la asta nici o clipa. Asa ca am intrat repede in situatie.
Te-ai documentat in legatura cu lumea din interiorul unui penitenciar de minori?
Ada Condeescu: Am vorbit cu niste sociologi si psihologi care au mai lucrat cu niste detinuti, cu oameni care consuma droguri. M-a interesat sa aflu care ar trebui sa fie comportamentul unui sociolog vizavi de oamenii acestia care au nevoie de ajutor.
Dincolo de pelicula ai incercat sa intri in legatura cu tinerii detinuti?
Ada Condeescu: Eu cand m-am dus acolo un fel de teama fata de lumea lor si aveam foarte multe prejudecati. Dar, cand am ajuns acolo, am incercat sa fac un fel de workshop cu mine… un fel de proces de deschidere. Vreo doua zile a durat acest proces. M-am apropiat de ei si am inceput sa vorbesc si sa le arat ca sunt un om care le ofera incredere. Si Florin m-a ajutat mult, fara sa stie, pentru ca l-am vazut si pe el cum vorbea cu tinerii, cum le explica anumite lucruri si mi-am dat seama ca trebuie sa fac si eu asta. Si m-a ajutat foarte mult si pe mine ca om.
Ce-ai invatat din lucrul cu cei care veneau dintr-un penitenciar?
George Pistereanu: Am invatat ca si in cel mai greu mediu posibil exista oameni care reusesc sa-l asimileze, si care au o atitudine de „ok, da, asta-i viata”. Traiesc asa cum e situatia, si asta face parte din ei. Adica, sa nu intelegi ca e ceva anormal sa fii in penitenciar, si tie ti se poate intampla, si mie, Doamne fereste! Crezi ca te-ai stinge, si asa zic si ei, dar nu-i asa. La un moment dat te obisnuiesti. Tu acum gandesti vorbesti din perspectiva unei societati, dar daca te-ai vedea in inchisoare, ar trebui sa fi avut un parcurs pana acolo, nu ai ajunge asa, pur si simplu, peste noapte.
Ai auzit acolo povesti care te-au ingrozit?
Ada Condeescu: Sunt un om destul de sensibil la suferinta altora. Acolo erau vreo opt cazuri de omor foarte grav. Le-am aflat povestile, atat cat au vrut ei sa-mi spuna. Vorbind cu ei, nu-mi venea sa cred ca au fost capabili de lucrurile pe care le-au facut. Nu era nici unul acuzat de omor premeditat. Toate crimele fusesera savarsite la betie sau la o stare de nervi.
S-au deschis usor?
Ada Condeescu: Pe cei la care am simtit ca vor sa vorbeasca am incercat sa-i ascult. Nu am reusit sa fac acest lucru cu toti. Cu unul dintre ei – nu conteaza care – nu am vorbit despre trecutul sau. As fi vrut sa vorbesc cu el pentru ca mi se parea mintea cea mai ascutita de acolo.
A existat vreo poveste care te-a sensibilizat in mod deosebit incat sa te determine sa zici „vreau sa fac ceva pentru omul asta”?
Ada Condeescu: M-am gandit ca as vrea sa fac ceva pentru mai multi de acolo, ceva pentru tinerii acestia care sunt in penitenciare si care ies la un moment dat de acolo. Avem in plan sa facem un proiect teatral, de educare prin arta. Vrem sa facem o echipa de oameni care sa mearga prin penitenciarele pentru minori si pentru tineri.
Crezi ca ei isi doresc astfel de activitati?
Ada Condeescu: Ei nu-si doresc probabil acum, dar asta pentru ca nu stiu despre ce este vorba. Daca cineva ar merge in penintenciarul de la Craiova sau in cel de la Tichilesti, de unde erau baietii din film, sa le spuna ca vor sa faca cursuri de actorie, cred ca le-ar placea. Cei cu care am lucrat au crezut foarte mult in Florin, erau bucurosi ca jucau, erau devotati „meseriei” noi pe care o aveau.
Cum reactionezi la faptul ca acum esti atat de cunoscut?
George Pistereanu: Cred ca asta i-ar placea fiecarui om. Noi, actorii, facem chestia asta pentru oameni, pentru public. Majoritatea oamenilor, de exemplu, nu au fost niciodata intr-un penitenciar, nu stiu cum e. Aici venim noi si incercam sa aratam in doua ore un alt univers. Asa ne exprimam noi, prin film, teatru, arta, fotografie, fiecare prin ce meserie artistica are. Noi, oamenii suntem, creati asa, avem nevoie de apreciere – sunt foarte putini aceia care nu au frustrari de acest tip.
Sa inteleg ca nu crezi in conceptul de „arta pentru arta”?
George Pistereanu: Nu. Arta pentru cine o faci? O faci pentru oameni, ca sa fie apreciata de ei. Tu dai ceva si te astepti sa primesti ceva inapoi, chiar daca in momentul ala esti imbatat de aburii artistici. Daca faci un spectacol, te astepti si vrei ca lumea sa vina sa te aplaude.
Si filmul asta? E pentru noi?
George Pistereanu: Da, e pentru voi. Eu sunt sigur ca aici o sa se regaseasca foarte multi dintre tineri, si mai ales dintre parintii din Romania, pentru ca a fost facut pentru Romania, cu romani, pentru romani.
Cum crezi ca va primi publicul roman filmul vostru?
Ada Condeescu: Eu sunt cu pumnii stransi. Pentru ca am vazut niste comentarii pe internet ale unor oameni care nu vazusera filmul. Comentarii de tipul „ah, iar film cu tigani”, „iar film cu manele” etc. Manele nu sunt. Este un baiat care la sfarsit canta prima manea din Romania – o melodie lautareasca. Nu este vorba de
tigani sau manele. Filmul spune povestea unui om hotarat, pe care publicul nostru ar trebui sa o inteleaga. Povestea intr-un film este foarte importanta, nu etnia conteaza.
George Pistereanu: Avand in vedere ca oameni normali, cu copii acasa si care vin seara obositi de la munca s-au gandit sa se adune in fata TNB-ului ca sa fluiere si sa ne vada pe noi si sa ne felicite, in conditiile in care nu au vazut filmul, eu cred ca o sa aiba un impact extraordinar. Filmul poate pune pe ganduri pe oricine, si un politician, si un bancher, si un vanzator de chiloti. Sper din tot sufletul sa se duca oamenii, pentru ca asta ma face pe mine, George, sa raman in tara si sa joc aici. Eu, personal, chiar am nevoie de aprecierea oamenilor. Nu pot sa ma inchid intr-un turn si sa fac arta doar de dragul artei. Daca e sa facem arta, o facem pentru oameni, pentru ca alaturi de ei traim, de ei ne lovim. E de-ajuns sa ma uit pe fereastra si sa absorb ceva de la ei.
Foto: Zoltan Lorencz
Machiaj: Dana Argesan
Multumim pentru sprijinul acordat de compania CFR Calatori.
