Dupa ce a ajuns infirm incercand sa construiasca socialismul pe unul dintre santierele patriei, un barbat de 46 de ani, internat in Centrul de Ingrijire si Asistenta din Branisca (judetul Hunedoara), si-a gasit linistea desenand portrete. Specialistii apreciaza talentul nativ al „zugravului” de chipuri, pe care nimeni nu l-a invatat vreodata sa deseneze.
De peste 10 ani, citind carti sfinte si observand atent oamenii, subinginerul Daniel Cozma a adunat o colectie impresionanta de portrete desenate in carbune. Dupa un gard vopsit in culori reci se ascunde, printre copaci, o cladire saracacioasa, in care cateva zeci de persoane parasite incearca sa-si gaseasca alinarea. Cei mai multi sunt batrani ramasi fara un acoperis deasupra capului sau dati la o parte de cei carora le-au dat viata.
Printre batranii din Centrul de Ingrijire si Asistenta din Branisca isi duce veacul un adevarat artist. L-am gasit intr-un scaun cu rotile, urcand incet panta care duce spre intrarea in azil. Conducandu-si scaunul pe culoarele azilului, Daniel ne-a invitat in atelierul si „caminul” sau, amenajat intr-unul din saloanele centrului medical. Colegii de singuratate ne-au spus despre el ca este „un om cald si cu un suflet mare”. Numai ca, pe langa aceste calitati, Daniel si-a descoperit un talent deosebit. El deseneaza portrete in creion si carbune.
Peste o suta de portrete
Daniel Cozma a implinit nu de mult 46 de ani, din care mai mult de 12 i-a petrecut in Centrul de Ingrijire si Asistenta din Branisca. Pe peretii atelierului sau sunt expuse multe icoane. Intre ele, are amenajata o mica biblioteca. Artistul a ajuns aici pentru ca a suferit un accident de munca pe santierul hidrocentralei de la Rau Mare, unde lucra ca subinginer. Nu l-a invatat nimeni sa faca portrete, asa „i s-a aratat”. Cu un gest timid, scoate dintr-o mapa lucrarile lui. Zeci de portrete deosebit de expresive, de la Alain Delon si Florin Piersic pana la colegii lui din Centrul de Ingrijire si Asistenta. A inceput cu un autoportret.
„Cel mai la indemana mi-a fost sa iau o oglinda”, spune cu o voce inceata Daniel. Asa a observat din mai multe unghiuri propriul sau chip si si-a format o imagine mai complexa asupra a ceea ce dorea sa deseneze.
Dupa care a inceput sa faca portrete uitandu-se la fotografiile actorilor, scoase din reviste. Asta se intampla cu 19 ani in urma, imediat dupa accidentul care i-a marcat atat de tragic viata. Acum e suficienta o simpla privire pentru a desena trasaturile cuiva pe coala de hartie.
Suflete prinse pe hartie
Cu o miscare parca sfioasa, barbatul isi scoate dintr-o punguta ustensilele de lucru, creioanele. De pe o masa, ia un bloc de desen cu cateva coli inauntru. Pe o bucata de sticla isi asaza hartia, pe care incepe, de sus in jos, sa contureze un chip.
„Gura este cea mai importanta. Daca nu prinzi expresia gurii cum trebuie, nu seamana cu ceea ce vrei sa faci”, spune Daniel in timp ce deseneaza. E tacut. Ca si cum ar face abstractie de lumea inconjuratoare. Fiecare umbra a chipului desenat parca ar incerca sa redea, cu sinceritate, gama emotiilor lui traite in fata formelor, niciodata prea sarace. „Nu ma gandesc la nimic cand lucrez”, marturiseste cu convingere Daniel. Pentru un portret, lucreaza cate doua sau trei ore pe zi, cand are timp si dispozitie. „De obicei, portretul este gata in doua zile, pentru ca depinde si de model, si de mine, in ce stare ma aflu”, adauga portretistul. Voit sau nevoit, Daniel isi transmite in desenele sale bogatia sufleteasca, emotiile si trairile sale, apeland la o tehnica spontana. „La ochi, umbrele trebuie sa fie mai pronuntate”, adauga, in timp ce scoate din punga un alt creion. Culorile de creion au caldura, iar nuantele sunt rodul unei elaborari migaloase. Multe chipuri triste, vesele, priviri cu sclipiri sau ochi reci – toate exprima ceva. Cand deseneaza portrete, artistul sta in salon sau uneori in curtea centrului. Langa el, tot timpul, o catelusa pe nume Donna. Ea este sufletul lui. Cu ea isi imparte bunele si relele. Despre viata lui, rosteste un singur cuvant: monotonie.
