Rămăşiţele unei a doua Luni – care a orbitat în jurul Pământului timp de milioane de ani – ar putea fi împrăştiate pe partea nevăzută a Lunii, susţine un studiu citat de ziarul britanic „The Guardian”.
Se crede că cele două Luni au fost create în acelaşi timp dar, după o perioadă de co-existenţă liniştită, par a se fi ciocnit cu viteză mică, aducând-o pe una dintre ele la o dimensiune de trei ori mai mică decât cealaltă, întinsă fiind pe suprafaţa celei mai mari, asemenea unei plăcinte cosmice.
Cercetătorii au făcut publică această ipoteză după ce simulările pe calculator au demostrat că o coliziune cu un al doilea corp cosmic, foarte asemănător Lunii, ar putea fi explicaţia pentru aspectul diferit al celor două feţe ale Lunii.
Partea mereu vizibilă a Lunii este întinsă şi plată, în timp ce faţa îndepărtată este mai muntoasă şi mai densă.
Ideea specialiştilor a fost construită pe baza teoriei „marelui impact”, care presupune că o planetă de dimensiunea lui Marte a lovit Pământul la începuturile sistemului solar, provocând o ploaie de rămăşiţe cosmice, care s-au unit ulterior şi au format Luna.
„Impactul a produs un disc de sfărâmături în jurul Pământului şi din această explozie s-a format Luna, dar nu există niciun motiv să credem că doar o Lună a fost formată,” a declarat Martin Jutzi, profesor la Universitatea din Berna, pentru „The Guardian”.
Jutzi şi colegul său, Erik Aspaugh, profesor la Universitatea din California, au decis să simuleze ce s-ar fi putut întâmpla dacă o a doua Lună ar fi fost creată din roca şi praful rezultate din „marele impact”.
Simulările computerizate au arătat că un corp ceresc foarte asemănător Lunii cu un diametru de aproximativ 1.200 km, ar fi putut acompania Luna vreme de zeci de milioane de ani. Dacă „marele impact” s-ar fi petrecut la o viteză foarte mare, planeta ar fi format un crater în corpul Lunii, împrăştiind şi numeroase bucăţi de resturi cosmice, însă dacă viteza a fost foarte mică, atunci formaţiunea astrală inferioară s-ar fi putut aplatiza pe suprafaţa celei mari, pe care o vedem şi noi astăzi.
Omul de ştiinţă eleveţian adaugă că „O ciocnire cu viteză mică nu produce unde de şoc intense şi afectează mai puţin corpurile astrale implicate,” precizând că „O lovire mai puţin puternică nu produce cratere. Luna mai mică s-a mulat mai mult sau mai puţin pe aceea mai mare”.
Coliziunea ar fi îngroşat suprafaţa feţei îndepărtate a Lunii, generând forme de relief înalt şi împingând magma de la suprafaţă către cealaltă parte a Lunii. „Nu mai contează pe care faţă a avut loc impactul, pentru că Luna oricum s-a întors în aşa fel încât partea afectată de explozie să fie cea îndepărtată,” a spus Martin Jutzi.
O altă ipoteză a oamenilor de ştiinţă susţine că Luna mai mică s-ar fi format înaintea celei vizibile astăzi şi că particule din structura sa ar putea fi găsite încă pe faţa îndepărtată a Lunii.
Viziunile celor doi specialişti citaţi de „The Guardian” pot fi comparate cu detaliile privind alcătuirea chimică a interiorului Lunii, făcute publice de NASA.
Într-un alt articol al publicaţiei britanice, Maria Zuber, geofizician la Institutul Tehnologic din Massachusetts, spune că noul studiu dat publicităţii ridică problema ca „după impact, Pământul să fi avut în jurul său mai mult de o Lună. De aceea, rămăşite importante din acest fost component al Lună-Pământ ar putea fi încă conservate pe faţa îndepărtată a Lunii”.
O singură parte a Lunii este vizibilă pe Pământ fiindcă centrul de greutate al acesteia este uşor non-central, cu aproximativ 2 km mai aproape de planeta noastră decât centrul geometric. Nu există o faţă întunecată a Lunii, deşi mare parte din suprafaţă este 14 zile luminată şi 14 zile în întuneric.
Anul trecut, Ian Garrick-Bethell şi Francis Nimmo, de la Universitatea din California, au publicat o explicaţie alternativă pentru grosimea diferită a faţetelor Lunii, sugerând că o forţă de flux (un efect secundar al forţei gravitaţionale) ar fi responsabilă, şi nu o coliziune.
„Motivul pentru care feţele Lunii arată atât de diferit, a fost un puzzle încă de la sfârşitul erei spaţiale, întrecut poate doar de originea Lunii în sine”, spune Nimmo. „Unul dintre aspectele interesante ale acestui studiu este dat de faptul că el leagă aceste două puzzle-uri: poate că impactul puternic care a format Luna a produs şi o masă de corpuri cosmice mai mici, dintre care unul a căzut înapoi pe Lună, provocând dihotomia vizibilă astăzi.”
