Melomanii pot asculta „Uvertura Manfred“, Concertul pentru violoncel şi orchestră și Simfonia nr. 3, „Renana“, de Robert Schumann/ Solist va fi Gabriel Schwabe. Christian Badea, dirijor aclamat în cele mai prestigioase săli de concert şi în celebre teatre lirice din Europa, America de Nord şi Asia, a studiat vioara la Conservatorul de muzică din Bucureşti şi dirijat de orchestră la Bruxelles.
A continuat studiile de dirijat la Mozarteum din Salzburg, sub îndrumarea marelui Herbert von Karajan, şi s-a perfecţionat la Juilliard School din New York, unde principalul său mentor a fost Leonard Bernstein. În ultimul deceniu, artistul a dirijat peste 170 de spectacole la Metropolitan Opera din New York. Sub conducerea lui Christian Badea, dirijor principal la Filarmonica „George Enescu“, a interpretat anul trecut, la Ateneu, actul al III-lea din opera „Parsifal“, de Richard Wagner, proiect care va continua și în 2016.
Robert Schumann (1810-1856), compozitorul german a cărui creaţie ilustrează elocvent estetica romantismului, a început să studieze pianul cu organistul J.G. Kuntzsch, în oraşul natal Zwickau, iar din 1822 datează primele sale încercări în compoziţie. Alături de Clara Wieck, trăieşte o tumultuoasă poveste de dragoste, înfruntând refuzul fostului său profesor de a accepta căsătoria lor, eveniment ce are loc abia în 1840. Odată cu noua etapă a vieţii sale începe şi perioada de creaţie mult diversificată în ceea ce priveşte abordarea genurilor, potrivit muzicologului Ozana Alexandrescu.
În 1835 compozitorul recunoştea geniul lui Chopin, iar câtre sfârşitul vieţii, în 1853, geniul tânărului Johannes Brahms. A avut cea mai mare admiraţie pentru Mendelssohn Bartholdy, cel care i-a fost prieten apropiat şi care i-a prezentat numeroase lucrări la pupitrul orchestrei Gewandhaus din Leipzig. Un alt ilustru contemporan, Franz Liszt declara: „…muzica lui Schumann se adresează mai mult unor firi gânditoare şi spirite serioase, care nu se menţin la suprafaţă, ci înţeleg să se coboare în adâncuri, ca să caute acolo perla ascunsă. Cu cât pătrunzi mai mult ideile lui Schumann, cu atât descoperi în ele mai multă putere şi viaţă; cu cât le studiezi mai mult, cu atât eşti mai surprins de bogăţia şi conţinutul lor.“
Printre poeţii care l-au inspirat pe Schumann, unul dintre cei preferaţi a fost Lord George Gordon Byron, pe versurile căruia a compus nu doar lieduri, ci şi două lucrări dramatice, „Corsarul“ şi „Manfred“, schiţa operei Corsarul rămânând însă nefinalizată. Compozitorul a preferat un personaj emblematic pentru epoca romantică, Manfred, eroul poemului dramatic compus în 1848-1849 şi prezentat în 1852 la Weimar, sub bagheta lui Franz Liszt. Eroul Manfred, vinovat de a fi comis o crimă inexplicabilă, trăieşte retras în munţi, torturat de propria vinovăţie. Eşuând în încercarea de suicid, eroul conjură spiritele malefice; atunci când i se oferă viziunea iubitei Astarte, din lumea umbrelor, află de la aceasta că sfârşitul îi este aproape. Asaltat de forţele demonice, Manfred reuşeşte să le înfrunte în ultimele sale clipe. Muzica nuanţează tragismul acestui deznodământ cu o notă de luminozitate; prin suferinţa îndurată în timpul vieţii, eroul îşi află în cele din urmă izbăvirea, anunţată de ecourile unui recviem. Schumann, compozitorul iubitor de contraste, a ales şi de această dată un contrast: o structură clasică prin excelenţă (forma de sonată) în care a turnat un conţinut prin excelenţă romantic. Tema principală, cu elemente ce o individualizează ritmic, este expusă de vioara întâi şi preluată apoi de instrumentele de suflat. Pe parcursul uverturii, în special datorită mersului cromatic, se regăseşte permanent o anume ezitare între avansare şi retragere, exprimând oscilarea între elan şi renunţare, între revoltă şi resemnare. Încheierea, în mişcarea lentă a introducerii, rememorează motivul melodic central, subliniază muzicologul Ozana Alexandrescu, în caietul program.
Concertul pentru violoncel şi orchestră, în la minor, op. 129 a fost compus în doar două săptămâni, în octombrie 1850. Publicat în 1854, a fost prezentat în primă audiţie postum, în data de 9 iunie 1860, în interpretarea lui Ludwig Ebert, la Conservatorul din Leipzig, într-un concert comemorativ la 50 de ani de la naşterea compozitorului. În legătură cu acest concert, Clara Schumann nota în jurnalul său, în noiembrie 1850: „Îmi place foarte mult şi mi se pare că este scris într-un stil perfect adecvat violoncelului. Vivacitatea, prospeţimea şi umorul, cât şi modul deosebit de interesant în care se împletesc violoncelul şi orchestra sunt întru totul fermecătoare, şi câtă eufonie şi adâncă simţire poţi găsi în toate liniile melodice!“. Adecvarea la posibilităţile specifice instrumentului decurge din faptul că Schumann a studiat violoncelul după ce a abandonat ideea unei cariere de pianist concertist, potrivit specialistei Ozana Alexandrescu.
Simfonia nr. 3, în Mi bemol major, op. 97, compusă în 1850, a avut prima audiţie la data de 6 februarie 1851 cu orchestra din Düsseldorf dirijată de compozitor. Simfonia este intitulată „Renana“ deoarece, în urma unei călătorii împreună cu Clara pe valea Rinului, Schumann a dorit să transpună în muzică frumuseţea naturii din acea regiune. Pentru această simfonie a ales o structură în cinci părţi, fiind poate inspirat de exemplul Simfoniei nr. 6, „Pastorala“ de Beethoven. Prima parte (Lebhaft) configurează o formă de sonată extinsă, obişnuită în secolul al XIX-lea, şi se deschide cu un tutti energic prezentând tema întâi. Intervine un motiv nou la coarde, suprapus peste elemente din tema principală, şi apoi urmează tema secundă intonată de instrumentele de suflat de lemn. Dezvoltarea prelucrează cele trei motive din expoziţie într-un lung şir de modulaţii, înainte de un puternic crescendo ce duce la repriză. Partea a doua (Scherzo: Sehr mässig) în Do major, combină tradiţionalul menuet şi trio cu o temă cu variaţiuni. Tema dominantă, expusă de fagot, violă şi violoncel, se bazează pe o melodie de ländler, cel mai utilizat dans popular german în creaţii culte. Un al doilea motiv, în valori mici şi executat staccato, sugerând curgerea unui râu, poate face o trimitere la partea a doua, „Szene am Bach“, din amintita Pastorală beethoveniană.
În partea a treia (Nicht schnell) în formă de lied, melodiile cantabile îşi găsesc perfecta încadrare în această secţiune calmă din mijlocul simfoniei. Partea a patra (Feierlich) exprimă caracterul „solemn“ notat în indicaţie, întrucât acest preludiu liber, în care se contrapunctează două linii melodice, a fost inspirat de procesiunea de consacrare a arhiepiscopului de Köln la rangul de cardinal. Această parte, în care un rol predominant îl au instrumentele de suflat de alamă, poate fi considerată şi ca o introducere pentru ultima parte (Lebhaft), o formă de sonată într-o notă exuberantă ce încheie simfonia în spiritul unui strălucitor Finale, apreciază muzicologul Ozana Alexandrescu.
