Un vaccin făcut la 25 de ani aproape că i-a luat totul: slujba de asistent pe care o iubea, dorinţa de a-şi face un iubit şi, mai nou,
visul de a deveni mamă.
La vârsta la care multe femei îşi doresc copii, Iuliana Stansilav (32 de ani) a decis că nu va mai fi niciodată mamă. În salonul 10, de la etajul 1 al Spitalului Elias din Bucureşti, Iuliana se pregăteşte pentru o operaţie de histerectomie (extirparea uterului şi a ovarelor), după ce unul dintre ovare i-a fost afectat de o tumoră. În urmă cu şapte ani, Iuliana a fost diagnosticată cu o boală autoimună şi de atunci problemele de sănătate s-au ţinut lanţ. Aproape în fiecare an a trecut printr-o intervenţie chirurgicală, iar la ultima operaţie s-a infectat şi cu hepatita C. Trupul ei a rămas o fărâmă. Abia cântăreşte 50 de kilograme, iar dacă n-ai ştii de la început ce vârstă are nu i-ai da mai mult de 18 ani.
– Iuliana, te-ai hotărât?, o întreabă doctorul Miron, şeful Secţiei Chirurgie de la Spitalul Elias, care a trecut să o vadă înaintea operaţiei.
– Da, domnul doctor. Puteţi să îmi scoateţi ambele ovare. Sunt conştientă că nu mai pot avea copii.
– Îţi mai putem păstra un ovar, i-a amintit medicul ultima posibilitate.
Iuliana este însă hotărâtă. Vrea să excludă orice posibilitate ca tumora să se extindă, iar ea să treacă din nou printr-o operaţie. „Am prea multe complicaţii, o să mă bucur de nepoţi. Asta e, fiecare îşi duce crucea lui”, îşi justifică Iuliana decizia, după ce medicul părăseşte salonul.
Calculatorul, fereastra către lume
Cândva şi-ar fi dorit să fie mamă. La asta visa tot timpul când o privea pe sora ei mai mare cât este de fericită alături de cei doi copii ai săi. „Este foarte frumos să ai o familie, dar eu nu am reuşit să îmi fac nici măcar un iubit, de când stau mereu prin spitale”, se destăinuie Iuliana. Ultima oară când a avut un prieten a fost în 2005. „Ne-am sărutat şi asta a fost tot. Nici măcar nu mi-am început viaţa sexuală”, chicoteşte ea adolescentin.
Iuliana este o vorbăreaţă şi ţi-ar putea povesti ore în şir despre ce năzbâtii fac cei trei nepoţi ai săi, de care mai are grijă atunci când nu este internată în spital. „Hai să ţi-i arăt”, zice ea şi deschide laptopul aşezat pe un sertar scos dintr-o noptieră. În spital, laptopul este fereastra ei către lume. Nu ştie ce s-ar face fără internet şi fără Messenger, un program prin care ţine legătura cu persoane cunoscute în spital şi cu medicii care au îngrijit-o.
Are în calculator zeci de fotografii cu nepoţii şi cele două surori ale sale, prietenii din spital, ornamente făcute prin arta quilling, de care este pasionată, şi, bineînţeles, poze de-ale lui Cookie, un coker pe care îl creşte de 12 ani.
„Acum patru ani, când m-am întors din spital, nu m-a recunoscut. Am plâns câteva ore fără întrerupere”, îşi aminteşte Iuliana. Cumva, Cookie i-a adus-o în viaţă pe cea mai bună prietenă, Silvia, o femeie pe la 45 de ani, cu părul roşu ca focul şi un optimism de invidiat. „Am cunoscut-o pe Silvia când îl plimbam pe Cookie prin parc. Silvia creşte şi ea un câine, iar de când ne-am cunoscut, ea a devenit umărul pe care mă sprijin. Ea m-a ajutat să strâng bani să mă tratez, cu ea ies la cafea în oraş ori să ne plimbăm, cu ea vorbesc ore în şir la telefon. Este o tipă foarte «trendy» şi cu un suflet mare”, zice Iuliana.
Nici nu termină bine de vorbit, că pe uşa salonului intră Silvia. Îi pune pe pat trei perechi de pijamale. „Ţi-am luat şi mai grosuţe, şi mai subţiri, să ai acolo”, îi spune ea. Iuliana începe să râdă cu gura până la urechi şi să îşi aducă aminte cum a umblat până acum cu toate rupturile. „Dacă atâta am fost în spitale, s-au rupt şi pijamalele astea”, zice ea.
Spitalul, a doua casă
Suferinţa Iulianei s-a declanşat în 2004, în urma unui vaccin pe care l-a făcut când lucra ca asistent medical la Spitalul „Matei Balş”, din Capitală, în cadrul secţiei de terapie intensivă pentru copii. După acel vaccin antimeningită meningococică, tânăra a făcut febră mare, nu şi-a mai putut mişca piciorul stâng şi i s-a declanşat o boală autoimună, pentru care a început să primească tratament cortizonic şi antibiotice. „Abia mă angajasem la spital. Terminasem şcoala de asistente şi obţinusem o slujbă pe care mi-o dorisem cu disperare. Până atunci lucrasem ca dădacă, la o familie străină care locuia în România”, povesteşte Iuliana.
Dorinţa puternică de a se întoarce la muncă şi de a fi pe picioarele ei a determinat-o să ţină piept bolii şi să îşi respecte tratamentele cu stricteţe. „Dar, în 2006, am avut o recădere neurologică şi am început să am probleme grave de imunitate”, zice Iuliana. Nici 2007 nu a fost un an mai blând. A fost internată de urgenţă, cu septicemie pe fond urinar. „Am fost operată de fisuri anale multiple şi fistulă perineală, apoi am trecut printr-o plasmafreză (intervenţie prin care se scoate sângele din organism, se centrifughează şi se reintroduce în corp). A fost şi anul în care am contractat virusul hepatic C”, rememorează Iuliana.
Ultima lovitură: anul 2008, cel în care a fost diagnosticată cu endometrioză, o boală care acum, în 2011, o lasă fără uter şi fără ovare.
Venit de 390 lei pe lună
Venitul din care trăieşte Iuliana este de 390 de lei pe lună, bani ce reprezintă pensia ei de handicap. Părinţii nu o pot susţine, deoarece sunt pensionari. Aşadar, cei care doresc să o ajute pot intra pe site-ul www.hepato.ro, unde se află datele de contact ale tinerei şi un cont pe care prietenii i l-au deschis la Banca Transilvania.
