Cunoştinţele medicale actuale permit resuscitarea oamenilor care au decedat de aproape două ore, dar medicii fie nu folosesc corect tehnicile de resuscitare, fie nu se adaptează noilor studii din domeniu.
Comitetul Internaţional pentru Resuscitare (International Liaison Committee on Resuscitation – ILCOR) publică, la fiecare cinci ani, recomandări esenţiale despre tehnicile de resuscitare. Doctorul Sam Parnia, medic la Terapie Intensivă şi cercetător la Universitatea de Medicină Stony Brook din New York, susţine, într-un interviu pentru Der Spiegel, că mulţi pacienţi aflaţi în moarte clinică ar putea fi salvaţi dacă medicii ar folosi corect recomandările ILCOR. Deşi metodele şi avantajele acestora sunt cunoscute în majoritatea centrelor medicale din lume, puţini medici le aplică, pe de o parte pentru că nu înţeleg procedurile şi importanţa efectuării corespunzătoare a acestora, dar şi pentru că nu s-au adaptat progreselor medicale şi aplică studii din anii ‘40, ‘50 sau ‘60, spune cercetătorul.
„O parte din problemă o reprezintă faptul că toţi trăim în trecut – pacienţi, medici, asistente şi legislaţie”, explică medicul.
Potrivit acestuia, studii recente demontează foarte multe dintre teoriile vechi, cea mai importantă teorie fiind despre daunele care pot apărea la nivel cerebral, la 3-5 minute după ce inima se opreşte. „Durata optimă în care se poate efectua resuscitarea este de 40 de minute, dar mulţi medici se opresc după 20 de minute deoarece consideră că fie va fi afectat creierul şi daunele sunt ireversibile, fie este inutil. Dacă tratamentul este aplicat corect, durează ore până se degradează creierul”, adaugă Sam Parnia.
Medicul susţine că de la apariţia resuscitării cardiopulmonare, în urmă cu 50 de ani, protejarea creierului de daune ireversibile a devenit un criteriu important pentru medici. Astfel, cercetările au demonstrat că momentul periculos pentru creier nu este în primele minute după deces, ci atunci când se reporneşte inima şi sângele începe din nou să circule. În primele 72 de ore după resuscitare, creierul se poate inflama şi deşi are nevoie de nutrienţi şi oxigen, percepe aerul drept un compus toxic.
Medicamente împotriva degradării celulelor
Sam Parnia afirmă că resuscitarea a ajuns să fie un domeniu medical specific, precum cardiologia, dar încă nu este recunoscut ca un domeniu în sine.
Medicul explică şi care sunt etapele unei resucitări care să nu afecteze capacităţile cerebrale ale pacientului. „Se începe cu masaj cardiac, cât mai curând posibil, apoi se foloseşte defibrilatorul, pentru că un om nu poate face corect masajul cardiac mai mult de câteva minute. Totodată, pacientului i se face respiraţie printr-un balon medical, dar nu mai mult de opt respiraţii pe minut”, spune medicul.
Sam Parnia menţionează că o altă tehnică importantă pentru succesul unei resuscitări este răcirea corpului la 32-34 de grade. La această temperatură, cantitatea de oxigen necesară corpului se reduce, sunt împiedicate degradarea celulelor şi formarea peroxidului de hidrogen. Ulterior, medicii verifică permanent nivelul oxigenului din sânge. Dacă starea pacientului nu se îmbunătăţeşte, acesta este conectat la aparate şi se poate ajunge până la dializă.
„În viitor, am putea avea medicamente injectabile, care să încetinească procesul de degradare al celulelor din creier şi din alte organe, după ce inima a încetat să mai bată şi circulaţia sângelui s-a oprit. În 20 de ani, este posibil să putem readuce la viaţă oameni care au murit de 12, poate chiar 24 de ore”, adaugă doctorul Parnia pentru Der Spiegel. Cu toate acestea, cercetătorul din New York atrage atenţia că rata de supravieţuire după resuscitare (18% în SUA, 16% în Marea Britanie) nu va creşte până când spitalele nu vor cere medicilor să aplice toate metodele necesare pentru a salva funcţiile creierului şi viaţa pacienţilor. Medicul de la Terapie Intensivă susţine că doctorii nu trebuie să decidă singuri ce anume din recomandările ILCOR ar trebui urmate, iar un cod de reglementare în practica medicală ar fi util.
