Donarea în scopuri ştiinţifice a propriului corp, după moarte, este privită de profesorii şi studenţii de la facultăţile de medicină cu repulsie, indiferenţă şi chiar revoltă.
La Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, profesorii recunosc că e criză de cadavre şi se descurcă aşa cum pot pentru a preda la orele de anatomie.
„E adevărat, e criză de cadavre, dar facem toate diligenţele pentru a rezolva problema şi am trimis oameni prin spitale, să caute”, a declarat Alexandru Ispas, şeful Catedrei de anatomie de la UMF „Carol Davila”. Întrebat dacă ar fi de acord ca, după moarte, să-şi doneze corpul pentru ca studenţii să poată învăţa pe el, profesorul este tranşant: „Nu se pot folosi cadavre din aceeaşi regiune, aceeaşi localitate, care pot fi recunoscute. Studenţii nu trebuie să ştie cine au fost persoanele respective, e un cod etic al lumii medicale. Noi avem actele morţilor, dar studenţii nu trebuie să-i ştie”.
Nici majoritatea studenţilor chestionaţi de RL nu ar fi vreodată de acord să-şi doneze corpurile pentru disecţie. „Sincer, optez pentru donarea de organe şi cred că până vom ajunge noi să murim vor apela la alte metode”, spune Oana Naidin, studentă în anul I. Colega sa, Ema Ilucă, declară în schimb că nu a luat încă o decizie, dar în principiu ar fi de acord. Aurelia Rădoi, studentă tot în anul I, respinge categoric ideea: „Eu sunt o persoană religioasă şi vreau să fiu înmormântată creştineşte. În nici un caz nu aş vrea să-mi donez corpul pentru disecţie.”
Din motive religioase
Alţi studenţi au vrut să-şi păstreze anonimatul, unii dintre ei de teamă că nu vor da bine în faţa profesorilor cu declaraţiile lor. „M-am gândit la donarea de organe, dar nu şi la cea a corpului pentru studiu. Am observat la ora de anatomie că e o problemă. Cadavrul pe care îl foloseam a fost la început ok, dar apoi a început să se usuce. Avem unul singur şi pe el învăţăm toţi cei 300 de studenţi de la medicină dentară”, a declarat o studentă.
Alte două colege, una din Irak şi alta din Siria, afirmă că nici ele nu ar fi de acord cu donarea corpului şi asta din motive religioase. „Este vorba despre respectul acordat de religia islamică pentru corpul uman. Ar fi bine să fie folosit un manechin pentru disecţie”, spune una dintre ele.
Patru cadavre la Cluj-Napoca
Conducerea UMF „Iuliu-Haţieganu” Cluj-Napoca spune că ar avea nevoie de minimum 15-20 de cadavre pentru un an universitar, dar în prezent are doar patru, provenite din donaţii. Cei care doresc ca după deces să îşi doneze trupul sunt foarte puţini.
Nici şefa Catedrei de anatomie, Nadia Schmidt, nu a vrut să audă despre donare: „Mi se pare o chestiune deplasată, e treaba mea, nu pot face o declaraţie. Mi se pare un amestec în problemele mele personale. Nu-mi doresc să vorbesc despre aşa ceva”.
O poziţie la fel de tranşantă adoptă şi rectorul UMF Târgu-Mureş, Constantin Copotoiu, care nu ar fi de acord sub nici un chip cu donarea propriului corp: „Opţiunea mea personală este să nu-mi donez corpul pentru disecţie, ci doar pentru donare de organe. Nu prea găsim cadavre şi nu sunt cazuri în care oamenii să fie de acord din timpul vieţii să-şi doneze corpul.”
Există o explicaţie psihologică
Ideea donării voluntare a propriului trup în scopuri ştiinţifice ridică cele mai diverse bariere, iar psihologii confirmă faptul că orice decizie în acest sens se află sub influenţa unor certe resorturi culturale şi spirituale.
„Referitor la rezerva majorităţii oamenilor, mă pot gândi în primul rând la un fel de inerţie care vine dintr-o cultură universală privind înhumarea. Oamenii sunt fiinţe spirituale şi ipoteza de a face altceva cu trupul după moarte, decât ceea ce se obişnuieşte de mii de ani, este luată în calcul de foarte puţine persoane. Probabil că avem, ca fiinţe umane, un anume tip de respect pentru trupul nostru, fie el şi neînsufleţit, care depăşeşte cu mult spiritul ştiinţific şi dorinţa de a sprijini cunoaşterea într-un mod destul de neobişnuit pentru majoritatea oamenilor”, explică psihologul Mirela Tîrlea.
De unde se procură cadavrele
Profesorii de la facultăţile de medicină pot face rost de cadavre în mai multe situaţii care sunt prevăzute în Legea nr. 104/2003: dacă există un acord expres prealabil al pacientului sau al familiei, dat în scris; dacă un cadavru nu a fost revendicat de nimeni, în termen de 10 zile de la deces; numai dacă se cunoaşte cauza decesului şi nu există riscul de contaminare.