Alexandru are 16 ani. Invata la un liceu foarte bun si are o multime de prieteni. Asta pentru ca e mereu vesel si pus pe sotii. Spune el ca se incadreaza doar in tiparul adolescentului obisnuit. Il cunosc de mult, inca de cand el era intr-a VII-a, iar eu paseam pentru prima data intr-o sala de clasa ca profesoara. Cu greu imi vine sa cred ca adolescentul carismatic si istet din fata mea mi-a fost acum 4 ani elev. Nu am uitat nici acum faptul ca era singurul din clasa cu care puteam vorbi numai in engleza (chiar si despre meciurile din Champions League) sau care starnea hohote de ras atunci cand ne asteptam mai putin.
Majoritatea copiilor pe care i-am avut elevi sunt azi adolescenti. Efervescenta, optimismul si idealurile lor te dezarmeaza, facandu-te sa-ti privesti propriile sfaturi ca pe niste povete inutile ce nu-si au locul in lumea lor. Asa gandesc, probabil, multi parinti ce incearca din rasputeri sa tina pasul cu copiii lor adolescenti, cei care sunt pe cale sa cucereasca lumea.
Pentru ei, dar si pentru mine, am vrut sa incerc sa descifrez din tainele lui, ale adolescentului, mai ales intr-ale iubirii.
Si cum in lista mea de mess se regasesc pe putin 50 de adolescenti, am cerut ajutorul catorva. Nu ma hotarasem inca in privinta personajului principal, insa cum fiecare subiect isi alege propriul erou, primul care mi-a raspuns a fost Alexandru.
Ne-am intalnit intr-o dupa amiaza, intr-un parc din apropierea liceului la care invata. Era incantat de idee, dar a tinut sa ma intrebe prima data daca ii va aparea numele in articol. I-am spus ca nu, daca nu vrea, dar sper ca isi va schimba opinia dupa ce il va citi. Dupa cateva secunde a consimtit tacit, spunand doar „pana la ce urma ce o sa fie daca imi apare numele?”.
Si am pornit calatoria. Nu m-a intrebat niciun moment de ce vreau sa scriu despre ei sau despre un asemenea subiect. Aveam sa aflu pe parcurs ca i se pare chiar folositor pentru parinti si copii. Spera ca marturisirile lui sa ii ajute pe adulti in intelegerea adolescentilor.
Mi-am amintit ca atunci, demult, pe cand ii eram profesoara, „iubea” o fata de clasa a VI-a. L-am intrebat despre ea si despre semnele pe care le simt ei atunci cand se indragostesc. Despre Elena nu mi-a vorbit, insa stari ca „fluturasi in stomac” si insomnii se intalnesc des printre adolescenti.
Nu crede ca un adolescent e mai nestatornic si superficial. Ajuns la acest cuvant se opreste si imi atrage atentia ca se simte lezat atunci cand noi, toti ceilalti, „the grown ups”, ii consideram superficiali.
„Nu inteleg de ce ne fac toti superficiali. Da, suntem energici, glumeti, uneori inconstienti, dar de ce nimeni nu vrea sa vada ca ne dorim mereu sa fim peste ceilalti? Uite, de exemplu eu m-am indragostit pana acum de 2-3 ori. Cu adevarat. Restul a fost doar inceput de indragosteala sau asa… ca sa fie”.
Pe langa noi trece un grup de fete. Alexandru nu se poate abtine sa nu le abordeze. Sunt de la el din liceu, le cunoaste, imi explica. Se intelege bine cu toata lumea, chiar si cu fetele care sunt, in opinia lui, cam suparacioase si pe alocuri fitoase. Nu stie nici el de ce. Rdica din umeri si imi zambeste.
Sunt curioasa ce gen de fata ii place sau pe ce criterii isi aleg adolescentii prietenele. Nu stie sa imi spuna exact. Bineinteles ca si frumusetea conteaza, dar asta nu e totul. Tine si de caracter, de atitudine, mai multe…
Incepe sa imi povesteasca despre certuri. Crede el ca certurile alea dese intre adolescenti, mai mari sau mai mici, nu conteaza, e motivul pentru care noi ii credem superficiali. Il contrazic, spunandu-i ca si oamenii mari se cearta.
„Exact, si de multe ori nici nu sunt in stare sa isi rezolve problemele, lasand conflicte minore sa strice relatii serioase.”
Asta nu se intampla in cazul lor, spune el, si asta pentru ca divergentele apar din fleacuri. Chiar si cel mai indragostit baiat nu va dori sa para prea sentimental in fata prietenilor. Nu da bine. Multe fete nu inteleg asta.
Se vede ca tema asta ii place. Aflu de la el ca dragostea poate fi antidotul pentru toate depresiile, nemultumirile sau revoltele, dar poate fi si bomba ce explodeaza odata ce „nu le iese combinatia”.
E normal, crede el. Parintii si prietenii trebuie sa inteleaga. E doar o stare trecatoare peste care adolescentul va trece singur.
El are norocul unor parinti foarte intelegatori, insa stie cazuri de parinti prea cicalitori ce mai rau fac incercand sa le ghideze viata copiilor lor. Incepe sa gesticuleze anticipand parerea mea:
„Si ei au facut aceleasi greseli. Au vrut aceleasi lucruri. Noi de ce nu le-am face? Chiar daca nu e bine, invatam din propriile greseli!”
Incerc sa ii explic faptul ca parintii nu le vor decat binele. E de acord, stie si el asta, insa tot crede ca ar trebui lasati sa se dea singuri cu capul de pragul de sus. Stie el cazuri de copii care au cerut sfatul parintilor si au fost mai demoralizati decat inainte pentru ca adultii nu ii intelegeau. Il asigur asupra faptului ca nu e o regula general valabila si ca nu toti adolescentii sunt precum el, insa tot nu se lasa convins 100%.
„Probabil pentru faptul ca am niste parinti foarte permisivi. Pai de ce crezi ca exista atatea sinucideri de copii care au luat note mici? Se sinucid pentru ca stiu ca vor fi batuti sau certati acasa. Asta nu ar trebui sa se intample.”
Nu vrea sa imi spuna daca are prietena sau daca iubeste pe cineva. Ar fi si greu la varsta lui… Asa ca trecem la lucruri mai serioase.
A auzit si el despre droguri si imi marturiseste faptul ca poate ar fi tentat sa le incerce pe cele usoare, insa tinde sa creada ca nu ar face totusi asta avand in vedere ca nu fumeaza nici macar tigari obisnuite.
La ei in liceu nu prea gasesti lucrurile despre care se discuta asa mult la televizor cum ar fi drogurile, sinuciderile, trendul emo. A vazut doar cativa copii cu freza emo si atat. Nu dezvolta subiectul pentru ca nu cunoaste, insa nu are o parere buna despre ei.
O fata draguta trece pe langa noi si incetineste. Lui Alexandru i se lumineaza fata si dintr-o data nu-si mai gaseste cuvintele cu atata usurinta. „Fluturasii din stomac” imi reaminteste el.
Pe ultima suta de metri vreau sa stiu daca are la scoala un psiholog cu care poate vorbi despre orice problema ar avea. Ma priveste fix si imi spune raspicat ca „da, exista, dar el de cate ori are probleme incearca sa le rezolve singur”. Asa considera el ca este mai bine.
Si pleaca… arantandu-mi si prin gesturi cum iubeste un adolescent (patimas). Ramasa in urma lor, pentru o clipa imi doresc sa am si eu din nou 16 ani. Am cu 10 mai mult, insa recunosc in sine-mi ca nu eram asa la varsta lor. Ma gandesc ca daca toti parintii ar sta de vorba cu copiii lor asa cum am stat eu cu Alexandru nu ar mai exista conflicte intre generatii.
Din toata discutia imi revin in minte hotararea si determinarea adolescentilor in a cunoaste si a cuceri viata. Bravo lor! Sunt multi adulti care nici macar nu au inceput sa faca asta! In fata curajului lor ar trebui ne dam deoparte, sa ii privim, sa ii ajutam tacit si, de ce nu, sa invatam si noi cate ceva din nebunia lor frumoasa.
Articol preluat de pe www.121.ro
Copyright www.121.ro
Articole similare:
