Sfatul psihologilor este să vă redescoperiţi pasiunile uitate şi să puneţi mai mult accent pe relaţia de cuplu.
Plecarea copiilor de acasă reprezintă un şoc pentru mulţi dintre părinţi. Cu atât mai mult dacă ţara în care s-au născut se numeşte România. Spre deosebire de cultura americană, care încurajează independenţa tinerilor, începând de la vârsta majoratului, părinţii români s-au obişnuit să facă totul pentru copiii lor: să le găsească slujbe, să le cumpere casă, să aibă grijă de nepoţi.
„Să îşi trăiască viaţa cum vrea”
Mariana Tudorică (52 de ani) îşi aduce aminte că a plâns două săptămâni şi două zile după ce fiul ei a anunţat-o că se mută de acasă pentru a locui cu iubita lui în chirie. Colegele şi amicele încercau să îi aline suferinţa, dar în cele din urmă nu reuşeau decât să îi pună sare pe rană. „Nimeni nu era de acord cu ce a făcut şi toţi îmi spuneau că a procedat prost, cât timp noi avem destul spaţiu în casă”, povesteşte femeia. Până la urmă n-a mai ţinut cont de spusele altora şi s-a împăcat cu gândul plecării fiului său. „M-am decis să îl las să îşi trăiască viaţa cum vrea. Ţin prea mult la el ca să îl fac să sufere. Dacă el crede că aşa îi e mai bine, îl las să fie fericit. Şi generaţia noastră a plecat de acasă. Pe mine traiul alături de socri m-ar fi omorât, având în vedere concepţiile lor învechite”, spune ea.
Două slujbe şi un masterat
Ca să îşi umple timpul pe care altădată îl petrecea alături de fiul său, şi-a luat a doua slujbă, s-a înscris la masterat, iar în weekend-uri merge la ţară. „Săptămânile trec foarte repede. Acum nici nu mai am timp să mă gândesc. Sunt moartă de oboseală”, zice Mariana.
Acest pas în viaţă este foarte sensibil, atât pentru părinte, cât şi pentru copil. „Este momentul în care părinţii simt că îşi pierd copiii şi apar frecvent perioadele de şantaj emoţional. Este însă o mare iluzie să credeţi că îi puteţi oferi copilului mai mult decât ce îşi poate oferi el însuşi”, spune psihologul Gyorgy Gaspar, de la Centrul de Educaţie Emoţională din Bucureşti. Cele mai multe familii reuşesc să treacă cu bine peste criză şi să se readapteze. „Apare un nou model de relaţionare, în care sunt şi momente de îndepărtare şi de apropiere”, spune Gaspar.
Sunt şi cazuri în care tinerii bat în retragere şi rămân să trăiască în aceeaşi locuinţă sub pretext că situaţia economică nu le permite altceva. „Foarte rar am întâlnit familii care să funcţioneze sănătos în astfel de situaţii, deoarece sistemul de reguli şi obişnuinţe este diferit de la o generaţie la alta”, zice Gaspar.
Exersaţi-vă şi alte roluri decât pe cel de părinte
O recomandare pe care specialistul o face părinţilor este să îşi „redefinească rolurile şi responsabilităţile”. „A avea copii implică o mare responsabilitate şi adesea părinţii renunţă la celelalte roluri, mai ales dacă relaţia de cuplu este una conflictuală.
Tânărul are nevoie de sprijin şi susţinere, dar şi de posibilitatea de a-şi dezvolta resursele personale”, sugerează psihologul, care vă sfătuieşte să vă exersaţi de-a lungul vieţii şi alte roluri decât pe acela de părinte. „Dacă vă implicaţi cu prioritate în rolul de părinte, reacţia la separare va fi una foarte dificilă”, spune acesta.
Atunci când i-a plecat fiica la Bucureşti, Cora Munteanu (45 ani) avea tendinţa să exagereze şi îşi imagina că fără ea „copilul” care abia împlinise 18 ani cu greu se va descurca. „Îmi făceam griji din orice, iar atunci când nu avea o voce veselă la telefon, mă perpeleam, construiam scenarii şi simţeam nevoia să îi monitorizez fiecare mişcare”, zice ea.
În cele din urmă şi-a dat seama că atitudinea sa este total greşită şi că ajunsese să îşi sufoce fiica şi să o determine să nu mai spună adevărul. „Îmi prezenta situaţiile doar în roz”, spune ea.
