Inversarea rolurilor în familie poate aduce stres şi dezechilibru, aşa că nu ezitaţi să cereţi ajutor asistenţilor specializaţi. Pentru cei suferinzi cel mai important este să nu aibă sentimentul izolării, să ţină contactul cu prietenii şi familia.
Dumitru Tănase (54 de ani) şi-a pierdut tatăl într-un moment în care viaţa îi oferise o mare porţie de fericire. „Tocmai mă aşezasem la casa mea, eram la începutul unei căsnicii frumoase, îmi venise pe lume al doilea copil. Mă simţeam împlinit”, rememorează el întâmplările de acum 24 de ani. Un al doilea atac cerebral l-a luat însă definitiv de lângă el pe cel care-i fusese în viaţă sprijin şi model.
„Mă străduiam să îi uşurez suferinţa”
„Primului atac cerebral i-a rezistat bine, recuperase destul de mult, putea să vorbească, ajunsese să mai poată face treabă prin curte şi să iasă la mici cumpărături. Însă, pentru că în cea mai mare parte a timpului rămânea singur, n-a putut lăsa la o parte tutunul şi în câţiva ani a mai făcut o comoţie cerebrală. A rămas paralizat complet pentru următorii patru ani”, povesteşte bărbatul. Lui Dumitru nu i-a fost uşor. Pe lângă cei doi copii ai săi, care trebuiau duşi la grădiniţă şi la creşă, a mai apărut unul cu nevoi speciale. „Îi dădeam să mănânce, să bea apă, îl schimbam, îl culcam. Patru ani am lucrat doar în schimbul doi ca să pot merge zilnic la casa părinţilor mei şi să îngrijesc de tatăl paralizat. Erau puţine după-amieze în care mai ieşeam la plimbare în parc, dar viaţa a mers mai departe”, se destăinuie el. Deşi situaţia era una dificilă, a luat-o ca atare. „Erau noi vieţi pe care trebuia să le duc mai departe şi asta îmi dădea putere să lupt. Ştiam că tot ce pot să fac pentru tatăl meu era să îi uşurez suferinţa şi mă străduiam cât puteam”, zice Dumitru.
„Nu am simţit boala mamei ca pe o povară”
Printr-o situaţie delicată a trecut şi Iuliana Antoanesei (33 de ani), care a pierdut-o pe mama sa în urma unui cancer. „Înainte de a cădea la pat, se bucura exact ca un copil când treceam pe la ea şi îi mai lăsam câte ceva. Când nu a mai fost pe picioare, am îngrijit-o la fel cum a făcut şi ea cu mine când eram mică. Nu am simţit-o ca pe o povară, dar şocul despărţirii de ea a fost foarte mare. Indiferent de vârsta pe care o ai, când îţi pierzi părinţii simţi că ţi se rup rădăcinile”, îşi descarcă sufletul Iuliana. La fel de dificil este şi pentru familiile care au în îngrijire pacienţi cu afecţiuni psihice, precum Alzheimer. „A fost mai greu până am înţeles boala, dar chiar şi aşa, cu greu ne mai deconectăm. O dăm din râs în plans şi din plâns în râs”, povesteşte Gina V. (50 de ani).
Sindromul de epuizare
În astfel de situaţii, comunitatea şi familia au cel mai important rol în viaţa celor răpuşi de boli cronice, sunt de părere psihologii. „Este esenţial ca pe lângă suferinzi să existe companioni de aceeaşi vârstă şi să fie menţinute vizitele din partea copiilor. Astfel, ei nu vor avea sentimentul izolării, ci pe cel al unei lumi întregi”, sugerează psihologul Bogdan Lucaciu de la Federaţia Română de Psihoterapie. Pe de altă parte, dacă sarcina îngrijirii unui pacient cu disabilităţi cade doar în mâna unei singure persoane din familie, va apărea sindromul de „burn-out” (epuizare). „Unii se duc şi la serviciu, au grijă şi de vârstnici, iar consumul de energie şi cel emoţional sunt foarte mari. Soluţia în astfel de situaţii pentru îngrijitor („caretaker”) este să îşi respecte mesele, orarul de somn şi să îşi impună nişte limite privind timpul acordat pacientului”, sugerează psihologul Bogdana Bursuc.
Rudele sau asistenţii specializaţi pot fi solicitaţi pentru ture de noapte sau pentru îngrijiri în timpul zilei. „Este important ca în viaţa dumneavoastră să inseraţi şi activităţi personale: să mergeţi la cumpărături în linişte fără să fiţi cu ochii pe ceas, să vă vedeţi cu prietenii, să mergeţi la coafor. Dacă renunţaţi la limite şi vă epuizaţi, nu veţi mai putea avea grijă de cei la care ţineţi”, sugerează psihologul Bogdana Bursuc. La rândul lui, suferindul trebuie să înveţe să accepte ce primeşte. „Este important să înţeleagă care este timpul pe care îl puteţi petrece cu el şi să nu vă blameze când plecaţi. Dacă vă arătaţi înţelegerea faţă de el („înţeleg că eşti furios”, „înţeleg că nu am făcut lucrurile aşa cum le făceai tu, dar atât pot”), vor trece mai uşor peste suferinţă”, este de părere Bogdana Bursuc.
Profesioniştii lucrează după reguli bine stabilite
Psihologul Bogdan Lucaciu de la Federaţia Română de Psihoterapie accentuează importanţa dezvoltării în România a unor servicii medicale specializate pentru cei imobilizaţi la pat. „Inversarea rolurilor ţine mai mult de societatea tradiţională. Cea modernă ar trebui să dezvolte îngrijiri specializate, cu personal pregătit să aibă grijă de pacienţii cu demenţe, cancer ori de cei care au rămas cu disabilităţi în urma unui atac vascular cerebral”, spune psihologul.
Un îngrijitor specializat lucrează profesionist şi după reguli şi nu se ajunge în situaţia în care „unul se sacrifică, celălalt suferă”. Specialistul spune că oamenii în vârstă şi suferinzi au tendinţa să creeze tot soiul de probleme şi să devină morocănoşi. „Pot face comentarii care sune drept reproşuri. Îi pot acuza pe cei din familie că nu fac bine lucrurile, îi pot blama. Un asistent specializat nu va fi atent la conţinutul mesajelor, va răspunde neutru, nu va intra în alegaţii şi va şti cum să mânuiască situaţia. În schimb, cei din familie sunt hipersensibiliîzaţi în situaţii de acest tip”, afirmă psihologul.
