De câte ori mă aflu în mirifica Deltă a Dunării am sentimente stranii şi-mi vin în minte cuvintele dintr-un vechi cântec folcloric specific regiunilor dunărene: Dunăre, Dunăre – drum fără pulbere. Mă simt ca într-un laborator demiurgic sau într-o maternitate universală, ceva de început de lume. Totul este în schimbare, iar schimbarea pare veşnică. În văzduh văd sau aud înaripatele, pe sol intuiesc animale tăcute iar în ape îmi imaginez o lume fabuloasă, cu culori extravagante şi manifestări doar bănuite.
Rememorez cele prezentate de domnul Marian Tudor, cercetător principal în cadrul Institutului Naţional pentru Cercetarea şi Dezvoltarea Deltei Dunării: „Este singura deltă din lume declarată rezervaţie a biosferei… este pe locul al treilea în lume ca importanţă ştiinţifică, după Marea Barieră de Corali (Australia) şi Insulele Galapagos (Ecuador)”. Formidabil!
Şi acum mă întreb: ce le-a trebuit oamenilor să facă Delta praf şi pulbere? Între anii ’50-90 s-au manifestat acţiuni concertate de exploatare iraţională a Deltei, ale căror efecte sunt vizibile şi azi şi se vor mai vedea mult timp.
Stuf, piscicultură, agricultură
Istoric privind, au existat trei etape. Prima a fost denumită faza recoltării stufului. Această materie primă preţioasă a fost exploatată nemilos, din toate punctele de vedere. La Periprava s-a organizat un lagăr în care au fost aduşi deţinuţi politici care au fost exterminaţi prin muncă silnică şi condiţii inumane de hrană şi odihnă. La Chişcani (lângă Brăila) s-a construit un combinat de hârtie, având ca materie primă stuful din Deltă. S-au construit utilaje speciale pentru recoltarea stufului. Urmările: utilajele speciale (agregate cu şenile) au distrus rizomii de stuf, compromiţând recoltele ulterioare şi distrugând locurile de cuibărit ale păsărilor; combinatul a intrat în criză de producţie. A doua a fost etapa „pisciculturii”, în care s-au realizat prin îndiguiri artificiale bazine uşor de exploatat… până la ultimul peşte! Rezultatele au fost schimbarea afluirii naturale a apelor şi distrugerea habitatelor vieţuitoarelor subacvatice, scăderea drastică a veniturilor populaţiei autohtone, a cărei principală ocupaţie este tocmai pescuitul.
A treia fază, şi cea mai gravă, a fost cea a dezvoltării agriculturii. Practic, s-au desecat suprafeţe imense cu apă, cu speranţa că se va putea dezvolta o agricultură intensivă. Rezultatul a fost catastrofal: au dispărut areale întregi de locuire ale păsărilor, a scăzut dramatic producţia de peşte, iar producţia agricolă a ajuns în scurt timp nesemnificativă. Totul a devenit, rapid, praf şi pulbere…
După anii ’90 lucrurile s-au schimbat definitiv. Oamenii de bine care au înţeles drama Deltei s-au unit, au conceput planuri şi au cerut sprijin internaţional. Proiectele realizate până acum ne dau speranţe mari. Zone cu nume de fată precum Babina, Cernovca, Fortuna, Popina au fost realimentate cu apă în urma unor eforturi considerabile. Au fost definite arii total sau parţial protejate, dar şi arii exploatabile economic în condiţii de mediu perfect controlate. Rezultatele sunt încurajatoare, dar mai ales palpabile. Acum Delta a început să arate ca în trecutul îndepărtat, o lume mirifică, pentru a cărei menţinere vie contribuie oameni devotaţi, precum Marian Tudor, adevărat om al Deltei fără pulbere.
Alexandra Bogatu