Turceni 6 va fi prima termocentrală în care dioxidul de carbon nu va mai fi eliminat în atmosferă, urmând ca acesta să fie captat, iar apoi stocat în pământ.
România va propune spre finanţare Uniunii Europene un proiect-pilot de captare şi stocare a dioxidului de carbon din gazele de ardere emise de grupul 6 al Termocentralei Turceni. Dacă proiectul românesc va fi desemnat câştigător, UE va finanţa realizarea unei astfel de instalaţii cu jumătate din costuri, restul urmând să fie alocat prin bugetul de stat. Din totalul de 12 proiecte care pot fi finanţate, şapte au fost deja desemnate. Proiectul românesc presupune investiţii de peste 500 milioane de euro. Tehnologia de captare şi stocare a dioxidului de carbon, cunoscută la nivel mondial sub abrevierea CCS – Carbon Capture and Storage – se află în fază experimentală. Scopul acesteia îl reprezintă diminuarea drastică a dioxidului de carbon din gazele rezultate, prin arderea combustibililor fosili, considerate a fi principala cauză a efectului de seră.
85% din emisii, eliminate
Câteva firme şi institute, printre care compania franceză Alstom, GeoEcoMar (Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Geologie şi Geoecologie Marină) şi ISPE (Institutul pentru Studii şi Proiectări Energetice), au demarat realizarea studiului care va fi înaintat UE. „Uniunea permite câte o singură aplicaţie din partea fiecărui stat participant la proiect. Condiţia este ca puterea unităţii respective să fie de cel puţin 250 MW iar Turceni 6 se încadrează deoarece are 330 de MW. În cazul unei centrale de 250 de MW, costurile de realizare se cifrează la aproximativ 500-600 milioane de euro”, spune Dumitru Manea, director de vânzări al AlstomPower România. Oficialul afirmă că o instalaţie de tip CCS la Turceni 6 poate consuma până la 10 MW, cât este şi consumul destinat serviciilor interne. Pentru a fi acceptat de UE prin proiect trebuie să se reuşească captarea a cel puţin 85% din dioxidul de carbon produs de centrala în cauză.
UE alocă 300 milioane de euro
La nivel global există în principal trei tehnologii de tip CCS, două dintre acestea pretându-se a fi implementate şi la centralele vechi. Dioxidul de carbon poate fi extras din gazele de ardere (tehnologia postcombustie), eliminat înainte de ardere (pre-combustie) sau înlocuit de oxigen în procesul de ardere (oxi-combustie). Dioxidul rezultat este transportat şi injectat în straturi geologice, la adâncimi cuprinse între 800 şi 2.500 de metri. Stocarea are loc în zăcămintele epuizate de petrol şi de gaze sau în acvifere saline a-dânci, adică în straturile poroase şi permeabile din adâncime care conţin apă sărată. Potrivit estimărilor iniţiale, România ar putea stoca în formaţiuni geologice 18 gigatone de dioxid de carbon în acviferele saline şi patru gigatone în zăcămintele epuizate de ţiţei şi de gaze. În ţara noastră, implementarea tehnologiei CCS nu este fezabilă pentru toate cele 229 de instalaţii industriale incluse în schema europeană de comercializare a emisiilor de GES, ci doar pentru 64 dintre ele, care emit mai mult de 100.000 tone de dioxid de carbon pe an. „Dacă o unitate poluatoare nu emite peste 100.000 tone de CO2 pe an, nu este raţional să faci o instalaţie de captare”, apreciază Constantin Sava, specialist al GeoEcoMar.În decembrie 2009, UE a decis alocarea a 300 milioane de euro drept fonduri nerambursabile pentru CCS şi alte tehnologii inovatoare în domeniul energiei regenerabile. Angajamentul european este acela de a finanţa 12 instalaţii de CCS la scară mare până în 2015. Programul „NER300″, denumire sub care UE, Banca Europeană de Investiţii – BEI – şi statele membre derulează proiectul, este finanţat prin vânzarea a până la 300 milioane de certificate de CO2 destinate nou-intraţilor pe piaţă. La un preţ de vânzare al certificatelor de 15 euro pe bucată se estimează că UE ar putea trage până la 4,5 miliarde de euro pentru astfel de proiecte. Câteva proiecte-pilot sunt deja implementate în ţări precum Germania, Polonia, Norvegia, Australia,Canada şi China.
România ar putea stoca în formaţiuni geologice 18 gigatone de dioxid de carbon în acviferele
saline şi patru gigatone în zăcămintele epuizate de ţiţei şi de gaze.
